Scurt istoric al cercetărilor chiropterologice din România

autor: Barti Levente

Istoricul cercetărilor chiropterologice pentru intervalul sec. XVIII. – al doilea război mondial sunt prezentate pe larg în lucrarea Barti (2005), astfel în acest capitol ne rezumăm doar la o prezentare scurtă a perioadei “de aur”. Prezentarea periodei de după anul 2000 este mai modestă în momentul actual, deoarece adunarea tuturor detaliilor despre evenimentele și rezultatele științifice, respectiv despre nașterea și contribuția diferitelor organizații, este în curs de realizare.

Renaşterea zoologiei din secolul XIX. a avut efecte şi în ţara noastră, datorită faptului că rapoartele romantice ale colecţionarilor din Europa au stârnit interesul internaţional faţă de zoogeografia Transilvaniei şi Banatului. De ex. descrierea liliacului cu aripi lungi (Miniopterus schreibersii) de către germanul Heinrich Kuhl în 1817 (pe baza colecţiei austriacului Karl Schreibers din 1809, din Gaura cu Muscă) se poate considera o descoperire ştiinţifică senzaţională. Urmând această descoperire, taxonomiştii „la modă” a perioadei (Blasius, Dobson, Barrett-Hamilton, Matschie, Andersen) colecţionează în mod regulat lilieci sau solicită materiale din aceste regiuni.

Marele entuziasm din Europa este preluat şi de cercetători de renume din Ungaria, ideea cercetării liliecilor într-un mod organizat formulându-se deja cu ocazia a primelor cercetări faunistice la nivel național. În anii 1840, printre alții, Petényi Salamon încearcă să finalizeze o listă cu specii, respectiv un mic determinator. Reprezentantul marcant al mişcării ştiinţifice saxone din Ardeal, Albert Bielz elaborează, de asemenea, o listă de specii în anii 1850, iar mai târziu, în anii ’80 încearcă descrierea unei noi subspecii al liliacului comun mare, (Myotis murina L. var. spelaea). În acest sens, este ajutat de Daday Jenő, care îi pune la dispoziție holotipurile subspeciei şi care la rândul lui, descrie noi specii şi subspecii (Vesperus siculus, Rhinolophus unihastatus Geoffr. var. homorodalmásiensis, Rhinolophus bihastatus Geoffr. var. kisnyiresiensis, Rhinolophus hipposideros Bechst. var. troglophilus, Vesperus serotinus Daub. var. transylvanus), care sunt revocate mai târziu de către Méhely. Nu este neglijabil nici faptul că cercetările faunistice ale lui Daday sunt sprijinite financiar de o organizație științifică autohtonă renumită, Asociația Muzeului Ardelean.

Prima monografie modernă şi detaliată privind fauna de lilieci din Ungaria apare în 1900, scrisă de Méhely Lajos (profesor și la Brașov, zoolog renumit și curatorul colecțiilor zoologice ale Muzeului Național Maghiar), care va fi o lucrare internațională de referință în următoarele decenii. Méhely sistematizează în această lucrare toate informațiile actuale despre răspândirea speciilor de lilieci din Transilvania și Banat. Între timp, România contemporană ajunge în mijlocul interesului ştiinţific, deoarece colecționarul și preparatorul Dombrowski trimite materiale de mamifere la Berlin, la zoologul Paul Matschie. Unii lilieci cu potcoavă se dovedesc a fi deosebiți de cei cunoscuți, fiind descrisă specia Rhinolophus méhelyi (relatarea confuziilor cu privire la descrierea acestei noi specii, şi complicaţiile cauzate pe îndelete în Barti 2005).

Cerneala încă nu s-a uscat pe descrierea noii specii de liliac cu potcoavă, când se găsește un liliac mic din genul Eptesicus în Buștenari, județul Prahova. Singurul exemplar va deveni cunoscut sub numele de Eptesicus sodalis Barrett-Hamilton şi va da dureri de cap timp de 80 de ani cercetătorilor, până când un polonez (Ruprecht 1990) oferă suficiente dovezi pentru existenţa specimenelor cu statură mică din specia Eptesicus serotinus.

Începutul secolului XX. este de asemenea important în evoluția paleontologiei micromamiferelor, un domeniu care se bazează pe cercetarea sistematică a sedimentelor din peșteri. Kormos Tivadar, un cercetător de la Institutul Geologic al Ungariei studiază pentru prima dată sedimentele pliocenului superior şi inferior, prin care descrie specii noi de rozătoare, lilieci şi insectivore. O parte din speciile de lilieci își au originea la Dealul Șumuleu de lângă Băile Felix (Eptesicus praeglacialis, Plecotus crassidens).

Primul Război Mondial a întrerupt cercetarea în regiune, după această perioadă cercetătorii maghiari abordează doar sporadic subiectele legate de liliecii din Transilvania. La Cluj este inaugurat Institutul de Speologie, al cărui fondator, Emil Racoviță aduce din Franța o colecție bogată de teme biospeologice, care va fi îmbogăţită în continuare în deceniile interbelice. Emil Racoviță colecționează și lilieci, dar mai ales din interesul față de paraziții acestora. Cea mai mare parte a preparatelor de lilieci este trimisă pentru identificare la Londra, la cercetătorii Hinton și Andersen, dar studiul bazat pe aceste preparate nu este publicat. Primul cercetător din România, care publică despre lilieci este Raul Călinescu, sistematizând datele de răspândire a speciilor autohtone de mamifere la începutul anilor ’30.

Cercetarea liliecilor după al doilea război mondial, timp de 50 de ani, este direcționată în mare măsură spre faunistică. Reorganizat și centralizat în București, Institutul de Speologie se angajează pentru studiul liliecilor. Zoologul Margareta Dumitrescu, în colaborare cu geologul Traian Orghidan și Jana Tanasache comunică în mai multe articole rezultatele lor, iar după 10 ani de cercetare, publicată în anul 1963, prima bază de date majoră despre răspândirea liliecilor în România, conținând într-un procent de circa 80 % observaţii proprii. Punctul forte al lucrării este faptul că prezintă date din zone carstice necunoscute din punct de vedere chiropterologic până acel moment, astfel oferind informații valoroase. Dumitrescu ține legătură cu mai mulți parazitologi contemporani (Beron, Kolebinova, Burghele-Bălăcescu-Decu, Chiriac, Dancău, Căpuşe, Georgescu, Prunescu, Rădulescu, Lustun), respectiv putem descoperi contribuții semnificative (colecții, identificări de specii) în lucrările cercetătorilor din alte domenii (de ex. Alexandrina Negrea și Ştefan Negrea, Sencu, Botoşăneanu). Din păcate, începând din a doua jumătate a anilor ’60 până la moartea sa din 1986, nu publică alte studii din domeniul liliecilor, iar din vasta colecție a preparatelor (datorită neglijării și tratamentului neadecvat) supraviețuiește doar o fracțiune.

În anii ’60-’70 sunt înființate centre locale (şi în mare măsură izolate) de cercetarea liliecilor, în special la unele universităţi și instituții de cercetare, iar studiul liliecilor se efectuează de către cercetători din alte domenii, într-un mod autodidact. La nivel profesional există doar contact neglijabil între cercetători, acest lucru fiind sugerat de numărul foarte mic de publicații comune. Dintre aceste „ateliere de cercetare” putem aminti Universitatea din Bucureşti, unde se remarcă cercetătorii Profira Barbu și Alexandrina Popescu. Inițial interesată în faunistică, Profira Barbu se axează până la urmă pe linia cercetării în morfologie și anatomie.

În Universitatea din Iaşi, la începutul anilor ’60 Niculai Valenciuc începe să se ocupe în profunzime cu colonii de lilieci din peșteri și clădiri, dând naștere la linia cercetării ecologice al liliecilor în țară. Din spectrul cercetătorilor români el a fost probabil cel mai productiv, publicând aproape 40 de articole de specialitate. El este autorul primei ediții a fasciculei Chiroptera din colecția Fauna României. La baza de cercetare din Pângarați a lucrat cercetătorul V. Ionescu, de aici publicând unele observații locale interesante.

În partea de sud-vest al țării, tot în anii ’60-’70, la Muzeul din Craiova își desfășoară activitatea biologul Elena Bazilescu, prezentând date despre fauna judeţelor Mehedinţi și Gorj, respectiv realizează o colecţie considerabilă de preparate. În anii ’70, la Muzeul Antipa din București își începe cariera de zoolog Dumitru Murariu, îmbogățind literatura de specialitate cu date de faunistică și sinteze din domeniu. În cadrul aceluiași institut activează Năstase Răduleţ, debutând cu observații faunistice din Dobrogea și continuând șirul lucrărilor cu morfologia oaselor.

După studiul despre regiunile carstice al lui Dumitrescu, până în 1990 aproape nici un cercetător nu publică date din Transilvania, biochimiștii fiind excepția. Dânșii studiază funcționarea enzimelor (Kollasovits în Sibiu, Pora şi Oros la Cluj). Experţii zoologi ai domeniului agricol (Hamar, Marcu) acordă atenţie liliecilor extrem de rar, la fel ca și cluburile amatori de speologie. De la începutul anilor ‘70, Vasile Decu şi cuplul Negrea (Ștefan Negrea, Alexandrina Negrea), din Institutul de Speologie din București, abordează subiectul acumulării guanoului din peșteri, respectiv biocenoza din guano. În datarea cu izotopi de carbon a depozitelor primesc ajutor din partea francezului Carbonnel.

Pe baza articolelor publicate, interesul cercetătorilor din străinătate legat de ţara noastră rămâne destul de ridicată. În anii ’60, Rauschert vizitează Carpații Meridionali, iar în anii ’70 Červený cercetează zona Dobrogei, folosind în premieră pentru această zonă plasa chiropterologică. În anii ’80 Topál prelucrează probe de oase din Peștera Șugău, din depozitele pleistocenului inferior. În anii ’90 Grimmberger vizitează Dobrogea, iar Gulyás şi Dobrosi identifică lilieci inelați în Ungaria la locurile de hibernare din Munții Apuseni. În noul mileniu Hermanns și colaboratorii cercetează în Dobrogea, Jacobs şi Blondé sunt interesate de fauna de lilieci a zonei rurale săsești, Lučan colectează date în Munții Apuseni, Uhrin explorează toată țara etc.

După al doilea război mondial, cercetarea, prin inelări, a rutelor de migrație, practicată în Uniunea Sovietică şi în ţările din vestul Europei, nu a găsit teren fertil în țara noastră. Totuși au fost încercări și la noi, de exemplu Dumitrescu în anii ’50 inelează lilieci cu potcoavă a lui Méhely (Rhinolophus méhelyi), pentru a evidenția conexiunile între diferite adăposturi cunoscute din Dobrogea, studiu ce nu a fost publicat. Aproape același soartă au avut inițiativele lui Bazilescu în judetul Gorj (rezultate sumare publicate după patru decenii), unde majoritar lilieci cu potcoavă au fost inelate la sfârşitul anilor ’60, cu scopul demonstrării relațiilor dintre coloniile de naștere localizate în clădiri, și hibernaculele subterane. Astfel recordul național la categoria „inelat și recapturat în țară” aparține unui rinolof mare inelat de Bazilescu la Peștera Muierii și recapturat la colonia de vară din Berlești, rinoloful parcurgând o distanță de 35 km.

În anul 2000, Teodora Ivanova (Bulgaria) cu ajutorul lui Nagy și Szántó, inelează indivizi de lilieci cu aripi lungi (Miniopterus schreibersii) la mai multe peșteri din Dobrogea, pentru a elucida conexiunile dintre adăposturile din România și Bulgaria. Studiul nu are un rezultat semnificativ, indivizii fiind capturați doar la locul inelării. Experimentele care vizează conexiunile între Ungaria și Carpații Occidentali, au un succes mai ridicat, având loc mai multe menționări de recapturare a indivizilor liliacului mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum). Însă recordul la categoria transfrontalieră este deținut de un liliac bicolor (Vespertilio murinus), inelat în Belarus, recapturat în județul Vrancea în 1959, liliacul parcurgând 950 km (Kurskov 1963).

Generația cercetătorilor din anii ’90 şi de la începutul secolului XXI a apărut în marile centre universitare (Cluj, București, Iași, Sibiu). În câteva dintre centrele menționate încă erau activi cadre didactice implicate în chiropterologie, cum a fost prof. Niculai Valenciuc la Iași și cum este activ și în prezent conf. Ioan Coroiu la Cluj. O bună parte dintre biologii și ecologii tineri au fondat Asociaţia Pentru Protecţia Liliecilor din România, implicându-se în cercetări faunistice la nivel național, monitorizarea efectivelor de lilieci din peșteri și clădiri, cercetarea diferitelor habitate folosite de lilieci, precum și în activități de informare și conștientizare. Asociaţia acordă o deosebită atenţie populațiilor de lilieci din Munții Apuseni, implementând și un proiect Life+ pe această temă. Membrii sunt familiarizați cu majoritatea metodelor moderne de cercetare, utilizând plase chiropterologice, capcane harpă, detectoare de ultrasunete de diferite tipuri etc. În afara Asociaţiei Pentru Protecţia Liliecilor din România există Federația Română de Chiropterologie, fondată de către cercetători din domeniu din București și Suceava, cu ajutorul mai multor cluburi de speologie. Publicația specifică al organizației este revista Miscellanea Chiropterologica, din care până acum au apărut două numere.

În 2001 la Cefa, are loc primul workshop cu detectoare de ultrasunete, organizat și efectuat cu ajutorul cercetătorului olandez Herman Limpens. În 2006, se demarează și la noi după modelul britanic programul de monitorizare pe bază de vehicule „Indicator bats”, în cadrul căreia mai multe echipe din întreaga ţară efectuează transecte prestabilite, înregistrând ultrasunetele liliecilor. În 2011 francezul Michel Barataud și mai mulți specialiști belgieni țin workshop de cercetare acustică la Bâlnaca, luând naștere “metoda belgiană” de cercetare, aplicată pentru inventarierea și evaluarea zonelor naturale de valoare conservativă.

Metodele taxonomiei moleculare și geneticii populațiilor în cercetarea liliecilor din România se aplică în premieră de către Bücs și colaboratorii, studiind diversitatea genetică la Myotis myotis. Mai multe articole apar în perioada 2005-2009. Cercetări în domeniu a întreprins și Dragu (cu Borissov, 2011) în cazul ultimelor populații de Rhinolophus méhelyi cu scopul identificării gradului de izolare. Borda Daniela efectuează studii asupra microbiologiei habitatelor subterane folosite și de lilieci (2005).

Cercetări complexe bazate pe monitorizarea multianuală a activității de swarming sunt întreprinse în diferite zone de Jére, Csősz, Barti, Bücs, Szodoray-Parádi, Pocora, Mărginean și alții. În 2006 la Băile Homorod are loc Prima Conferință Națională Chiropterologică din România. În 2008, în parteneriat cu mai multe instituții, APLR organizează la Cluj al 11-lea Simpozion European de Cercetarea Liliecilor (EBRS), eveniment de importanță europeană, cu peste 300 de participanți. În 2015 la Bâlnaca este organizată a X-a Conferință Maghiară de Protecția Liliecilor. În octombrie 2016 la Plaiul Foii, Munții Piatra Craiului este organizată cea de a II-a Conferință Națională de Chiropterologie din România.

0 comentarii

Lasă un comentariu

Comentariile trebuie să respecte regulile de utilizare.
Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate cu *

Nu suntem experți în matematică, dar trebuie să știm că nu ești un robot: *