Liliecii din Porțile de Fier

Dacă nu ați vizitat zona Banatului și a Porților de Fier până acum, trebuie neapărat să le treceți pe lista voastră. O zonă diversă, spectaculoasă, plină de viață și diversitate, de o frumusețe dramatică, ieșită din comun. Cu un climat sub-mediteranean, biodiversitatea pe ambele maluri ale Dunării include zeci, sute de specii de animale și plante, multe dintre ele endemice, adică doar aici se găsesc. Liliecii din zona româno-sârbească a Porților de Fier și Banatului au și ei o deosebită importanță, aici aflându-se o serie peșteri sau chiar clădiri de importanță continentală, cu colonii de sute și mii de exemplare ale speciilor de lilieci strict protejate. Din cele 32 specii de lilieci cu prezență demonstrată în România, cel puțin 29 au fost identificate și în zona Banatului / Porților de Fier. Iar din cele 31 specii de lilieci, în prezent identificate în Serbia, cel puțin 26 au fost identificate în zona Djerdap / Porțile de Fier, respectiv în Parcul Național Djerdap și în Geoparcul UNESCO Djerdap.

Mai mult, între cele 5 parcuri naționale și naturale din partea românească a Banatului (PN Semenic – Cheile Carașului, PN Cheile Nerei – Beușnița, PN Porțile de Fier, PN Domogled – Valea Cernei și GP Platoul Mehedinți), și PN Djerdap din Serbia există o migrație a liliecilor, ei evident nefiind afectați de granițe clasice, și nici de Dunăre. Astfel, liliecii din nordul Serbiei sosesc în peșterile Banatului românesc pentru perioada de iarnă, de hibernare, și migrează înapoi în Serbia pentru formarea coloniilor de naștere în perioada de vară. Acest lucru a fost evidențiat prin observarea exemplarelor de lilieci care poartă inele din Serbia încă din 2014.

Dat fiind ignorarea granițelor clasice de către lilieci, devine clar că protecția coloniilor de importanță continentală din zona Banatului româno-sârbesc trebuie, la fel, să ignore granițele, și să se bazeze pe principii comune. O colonie de hibernare din România nu beneficieză de protecție adecvată, dacă colonia de naștere din Serbia, de unde au migrat exemplarele, nu este protejată. Și vice versa: coloniile de naștere din Serbia sunt amenințate, dacă exemplarele din coloniile de hibernare din România sunt supuse mai multor factori de deranj. Proiectul Conservarea transfrontalieră a liliecilor cu potcoavă în zona româno-sârbească a Porților de Fier, implementat în perioada 2020-2023, și finanțat de Conservation Leadership Programme are ca obiectiv realizarea acestei protecții transfontaliere.

Banatul româno-sârbesc este remarcabil în întregime, dar la fel putem spune și despre fiecare parc național și natural din zonă în parte. Astfel, mai jos vă prezentăm detaliile cele mai remarcabile despre liliecii acestor parcuri.

Descoperă liliecii Porților de Fier printr-un click pe harta de mai jos:

Liliecii din Parcul Natural Porțile de Fier (România)

Dintre toate ariile protejate ale Banatului românesc, Parcul Natural Porțile de Fier este cel mai strâns legat de cursul Dunării. Deja de la Baziaș, unde Dunărea devine granița dintre România și Serbia, până amonte de Drobeta-Turnu Severin, parcul natural urmează cursul Dunării pe o lungime de peste 130 km, fiind astfel una dintre cele mai mari parcuri ale României. Și în același timp, una dintre cele mai spectaculoase și diverse zone ale țării.

Parcul natural oferă toată gama de adăposturi și habitate pentru lilieci. Găsim aici peșteri cu săli spațioase sau greu accesibile, peșteri turistice vizitate anual de mii de turiști, zone miniere abandonate (cu galerii de mină și clădiri adecvate pentru lilieci), păduri de foioase valoroase, păduri mixte și zone de pajiște. Însuși insulele de pe Dunăre sunt ideale pentru lilieci, de exemplu Ostrovul Mare la Moldova Nouă, Insula Calinovăt spre Baziaș, sau Insula Simian aval de Drobeta. În zonele umede ale parcului, de exemplu în Balta Nerei sau pe lacurile de pe Ostrovul Mare, dar și pe malurile Dunării se poate observa zborul frenetic al liliecilor, care în sezoanele calde vânează și consumă cu miile insectele nopții.

Pe baza cercetărilor din ultimii 10 ani, inclusiv celor din cadrul actualului proiect și proiectului internațional Dare2Connect, putem spune că Parcul Natural Porțile de Fier deține una dintre cele mai diverse faune de lilieci din România, cu cel puțin 23 specii de lilieci identificate până în prezent (din cele 32 ale României). Găsim aici toate tipurile de colonii, respectiv colonii mari de hibernare pe timpul iernii, colonii de maternitate cu mii de exemplare în timpul verii, dar și colonii de tranzit / de migrație în perioadele de primăvară și toamnă. Dar diversitatea Porților de Fier este demonstrată nu doar simplul număr al speciilor de lilieci, ci și prin prezența speciilor tipice pentru habitate bine definite.

Astfel, cunoaștem colonii ale speciilor exclusiv cavernicole (ei formând colonii doar în subteran), de exemplu al liliacului cu aripi lungi (Miniopterus schreibersii), liliacului cu picioare lungi (Myotis capaccinii) sau liliacului cu potcoavă a lui Blasius (Rhinolophus blasii). Liliacul cârn (Barbastella barbastellus) și liliacul cărămiziu (Myotis emarginatus) sunt specii care preferă să vâneze în păduri de foioase de valoare naturală ridicată (adică păduri mature). Iar datorită prezenței Dunării, a lacurilor și zonelor umede, toate cele trei specii de lilieci asociate cu habitate de apă sunt prezente în parc: liliacul de iaz (Myotis daubentonii), liliacul de apă (Myotis daubentonii) și liliacul cu picioare lungi (Myotis capaccinii). Unele dintre cele mai mari colonii ale liliacului de amurg (Nyctalus noctula) și liliacului pitic (Pipistrellus pipistrellus) din România hibernează în una dintre peșterile parcului, colonia liliacului pitic fiind de peste 4.000 de exemplare.

Dar chiar și localitățile parcului oferă condiții bune pentru lilieci. În momentul de față cel puțin 4 clădiri din zonă (dintre care 2 clădiri abandonate) adăpostesc colonii de maternitate în perioada de vară. Podul Bisericii Ortodoxe din Divici este locația unei colonii de 400-500 exemplare ale liliacului comun (Myotis myotis) și liliacului comun mic (Myotis blythii). Biserica Catolică din Eibenthal adăpostește o colonie mică (20-25 exemplare) a liliacului urecheat brun (Plecotus auritus).

Din punctul de vedere al migrației transfrontaliere între Serbia și România, deja cunoaștem 2 locații din interiorul parcului, unde am observat exemplare de lilieci cu inel din Serbia. Aceste exemplare au fost observate atât în perioada de iarnă / hibernare, cât și în perioadele de migrație ale primăverii și toamnei. Astfel, zona Parcului Natural Porțile de Fier devine importantă nu doar din punctul de vedere al populațiilor de lilieci rezidente, ci și pentru liliecii care migrează din Serbia.

Pe baza diversității observate, a prezenței coloniilor cu mii de exemplere, precum și a exemplarelor de lilieci cu inel din Serbia, putem spune cu certitudine că Porțile de Fier au o importanță continentală din punctul de vedere al liliecilor, iar conservarea adăposturilor (peșteri, galerii de mină, clădiri) și a habitatelor (păduri, suprafețe de apă, pășuni, pajiști) este esențială.

Primele observații despre liliecii din Đerdap datează din 1946, în orașul vechi de lângă cetatea Golubac, urmate de cercetări în perioada 1965-1970, înainte de construcția barajului Porțile de Fier și de scufundarea lacului Đerdap. După aceea, s-au efectuat cercetări sporadice în 1996 și 2005, urmate de un inventar sistematic în Parcul Național Đerdap, care a cuprins 48 de peșteri, câteva mine și o clădire.

Până în prezent, din cele 31 de specii de lilieci din Serbia, 23 au fost confirmate pe suprafața parcului național. În timpul lucrărilor de teren din cadrul proiectului CLP din 2020-2022 am verificat mai multe locații subterane din zonă și am confirmat prezența coloniilor de maternitate, precum și a coloniilor de tranziție și de hibernare ale mai multor specii de lilieci. Multe dintre locații au fost cercetate pentru prima dată.

Pe parcursul proiectului, am identificat mai multe peșteri de mare importanță pentru conservarea populațiilor de lilieci din Đerdap. Una dintre aceste peșteri este Peștera Gradašnica, care găzduiește colonii de maternitate de Rhinolophus ferrumequinum, Rhinolophus euryale, Myotis capaccinii și Miniopterus schreibersii. Dar este, de asemenea, un adăpost de hibernare pentru Rhinolophus euryale, Rhinolophus hipposideros și Nyctalus noctula. În plus, cel puțin patru peșteri s-au dovedit a fi, de asemenea, adăposturi importante de hibernare pentru Rhinolophus ferrumequinum (50-500 de lilieci), Rhinolophus euryale (cu cea mai mare colonie de hibernare din zona Đerdap, cu aproximativ 1600 de lilieci), Miniopterus schreibersii (aproximativ 500 de lilieci) și Rhinolophus hipposideros (50-60 de lilieci). O locație s-a dovedit a fi importantă în timpul migrației de primăvară a lui Rhinolophus euryale (aproximativ 300 de lilieci).

În cel puțin trei peșteri din Parcul Național Đerdap se formează, de asemenea, colonii mari de maternitate în timpul verii. Unul dintre situri găzduiește aproximativ 3.000 de Miniopterus schreibersii, în timp ce un altul include colonii de maternitate ale trei specii (Myotis myotis, Myotis blythii, Miniopterus schreibersii) de aproximativ 3.000 de lilieci. Un al treilea adăpostește aproximativ 2.000 de Rhinolophus de mărime medie și aproximativ 700 de Rhinolophus ferrumequinum. În cele din urmă, cel puțin două peșteri s-au dovedit a fi extrem de importante în timpul migrației de toamnă, acolo având loc swarming (= împerecherea liliecilor) pentru specii precum Rhinolophus ferrumequinum, Eptesicus serotinus, Myotis bechsteinii, Myotis alcathoe, Myotis myotis și Miniopterus schreibersii.

Datorită inelării liliecilor în Serbia și a observării ulterioare a acestora, s-a confirmat că mai multe specii trec în România și se întorc relativ des. Un număr din ce în ce mai mare de lilieci cu inele sârbești (de exemplu Rhinolophus ferrumequinum, Myotis myotis, Myotis blythii și Miniopterus schreibersii) sunt găsiți în diverse peșteri din regiunea Banatului românesc. Acestea sunt fie locuri de hibernare (pentru iarnă), fie locații folosite de colonii tranzitorii / migratoare în timpul primăverii și toamnei. Astfel, este clar că granițele tradiționale ale statelor nu înseamnă nimic pentru animale zburătoare și foarte mobile, cum sunt liliecii. Prin urmare, devine din ce în ce mai important să se depună eforturi transfrontaliere de conservare, care să cuprindă întreaga arie de migrație a acestor specii și colonii.

Liliecii din Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița (România)

Cunoscut pentru cascade spectaculoase precum Beușnița, Cârșa sau Șușara, și formațiuni carstice precum Lacul Dracului sau Ochiul Beiului, parcul național este străbătut de răul Nera, formând cele mai lungi chei din România (aprox. 25 km). Peisajul carstic este completat de zone stâncoase abrupte, pajiști și pășuni, precum și de păduri virgine. Prin acest ultim aspect, pădurile virgine, parcul iese în evidență prin includerea unei suprafețe de peste 4.000 de ha în lista patrimoniului mondial UNESCO al pădurilor virgine de fag din Carpați și Europa. Valoarea naturală remarcabilă a parcului provine și din accesul dificil în anumite zone, ceea ce permite pe de o parte existența unui mediu fără deranjare semnificativă pentru lilieci (de ex. în peșteri greu sau deloc accesibile), pe de altă parte indicând un potențial ridicat pentru existența unor colonii mari de lilieci, încă nedescoperite.

În ultimii 10 ani, inclusiv în cadrul proiectului actual și activități voluntare de monitorizare ale CCCL, au fost identificate pe raza parcului cel puțin 19 specii de lilieci, printre ele fiind atât specii strict cavernicole (formând colonii doar în peșteri), cât și specii tipice pentru păduri valoroase. Însă aceste date provind doar dintr-o fracțiune a parcului, astfel suntem convinși că populația de lilieci a parcului este compusă din mult mai multe specii. Zeci de locații subterane sunt încă neverificate. Cea mai mare colonie cunoscută din zona parcului numără peste 1.700 exemplare a cel puțin 8 specii în perioada hibernării, fiind vorba de un aven.

Colonii semnificative se află și la limita parcului național, de exemplu în clădiri sau galerii de mină abandonate. Exemplarele din aceste colonii cu siguranță se hrănesc în habitatele din interiorul parcului național. În una dintre cazuri este vorba de una dintre cele mai mari și diverse colonii de maternitate din România, aflată într-o clădire abandonată, în total cu peste 700 de exemplare ai liliacului mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), liliacului mediteranean cu potcoavă (Rhinolophus euryale) și liliacului cărămiziu (Myotis emarginatus).

Cel puțin trei locații subterane din interiorul parcului și la limita acestuia se pot considera ca având importanță continentală, datorită prezenței a mii de exemplare de liliac comun (Myotis myotis), liliac comun mic (Myotis blythii) și a peste 500 de exemplare de liliac mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum). Mai multe exemplare aparținând acestei ultime specii, purtând inele din Serbia, au fost identificate în 2 locații subterane ale parcului și 1 clădire abandonată. În cazul locațiilor subterane este vorba de colonii de hibernare, dar exemplarul cu inel din clădirea abandonată făcea parte dintr-o colonie de maternitate. Astfel, ca în cazul locațiilor din Parcul Natural Porțile de Fier, liliecii din Serbia sosesc în zonă pentru a hiberna în peșterile fără deranjare ale parcului, dar aparent și pentru a forma colonii de maternitate.

Liliecii din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului (România)

Zona parcului include mai multe rezervații de importanță deosebită. Un exemplu extraordinar este Pădurea de la Izvoarele Nerei, care se întinde peste 5.000 ha, fagi de peste 350-400 de ani, fiind printre cele mai mari păduri virgine ale Europei. Pădurea de la Izvoarele Nerei este inclusă în lista patrimoniului mondial UNESCO al pădurilor virgine de fag din Carpați și Europa. Rezervația Cheilor Carașului este la fel de impresionant, atât prin lungimea de 19 km, cât și prin numărul mare de peșteri și avene, cu ușurință peste 500. Rezervațiile Peșterii Comarnic și Buhui, sau Cheile Gârliștei sunt doar câteva din atracțiile naturale ale parcului.

În această diversitate de habitate naturale oferită de zonă nu este de mirare că actualul proiect, precum și alte proiecte ale CCCL, a demonstrat prezența a cel puțin 22 specii de lilieci din cele 32 din România. Însă cu siguranță nu cunoaștem toate speciile de lililieci ai parcului, sau coloniile din zecile, poate sutele de peșteri neverificate din această privință. Ceea ce este însă sigur: peșterile parcului adăpostesc cele mai mari colonii de lilieci pentru câteva specii din România, și au astfel importanță continentală.

Peștera Buhui, pe lângă faptul că este adăpost ideal pentru coloniile a nu mai puțin de 7 specii de lilieci, printre acestea se regăsește și cea mai mare colonie din România a liliacului mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum) cu peste 1.700 de exemplare. Cu atâtea exemplare, colonia speciei din Peștera Buhui este una dintre cele mai mari din Europa. Tot aici găsim cea mai mare populație de hibernare a liliacului cârn (Barbastella barbastellus), de 400-500 exemplare. Această specie este una tipică pentru pădurile valoroase, folosind scorburi naturale în cea mai mare parte a anului, dar care recurge la peșteri când temperaturile sunt chiar foarte scăzute. Dar Peștera Buhui mai adăpostește colonii de importanță națională al liliacului cu picioare lungi (Myotis capaccinii), liliacului comun (Myotis myotis), liliacului comun mic (Myotis blythii) și liliacului cu aripi lungi (Miniopterus schreibersii). Per ansamblu, Peștera Buhui este o locație de importanță continentală în conservarea liliecilor.

În mod similar, Peștera Comarnic include una dintre cele mai mari colonii al liliacului mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum) din România, cu peste 1.200 exemplare, fiind a doua ca mărime după colonia speciei din Peștera Buhui. Este astfel remarcabil ca un singur parc național să includă primele 2 colonii a speciei, ca mărime din România. Deși momentan se cunoaște doar o singură colonie de naștere al liliecilor din zona parcului (în Cheile Gârliștei), cu siguranță printre sutele de peșteri se mai găsesc locații care adăpostesc acest element vital din viașa liliecilor, coloniile formate din femele și pui.

În cadrul proiectului actual am observat exemplare de lilieci cu inele din Serbia în 4 peșteri din zona parcului. Cele mai multe exemplare, peste 10, au fost observate în Peștera Buhui. Întreaga zonă a parcului naționale este un obiectiv major de hibernare pentru liliecii din Serbia, fiind în același timp și cea mai nordică zonă a Banatului unde migrează lilieci din Serbia. În același timp, pădurile întinse oferă habitate ideale pentru speciile strâns legate de acest tip de habitat. Conservarea întregii rețele de habitate (păduri, peșteri, suprafețe de apă etc.) este estențială pentru ca aceste populații de importanță continentală să persiste în zona parcului.

Liliecii din Parcul Național Domogled – Valea Cernei (România)

Cu peste 60.000 de hectare, Parcul Național Domogled – Valea Cernei este cel mai mare parc național din România. Zona se remarca prin înțâlnirea climatului submediteranean cu goluri alpine, karst, zone termale și păduri întinse, rezultând într-o diversitate de habitate și specii ieșită din comun. Printre cele peste 1.100 de specii de plante din zonă se regăsesc zeci de specii endemice, acest lucru fiind valabil și pentru speciile de animale. Peste 75% din suprafața parcului este acoperit de păduri de foioase, printre ele fiind și trei zone, cu o suprafață totală de peste 9.000 de hectare, incluse în lista patrimoniului mondial UNESCO al pădurilor virgine de fag din Carpați și Europa.

Pe lângă diversitatea ridicată de habitate și specii, Parcul Național Domogled – Valea Cernei este și zona cu cea mai mare diversitate de specii de lilieci din Banat și Porțile de Fier. Cel puțin 25 specii de lilieci din cele 32 din România au fost identificate pe parcursul acestui proiect și alte proiecte CCCL din trecut. Zona parcului este și singura din România cu prezența demonstrată a tuturor celor 5 specii de lilieci cu potcoavă.

O serie de peșteri oferă adăpost ideal pentru colonii de importanță europeană și națională. Chiar în parcarea hotelului Roman se află Peștera de la Despicătură, care adăpostește singura colonie de naștere a liliacului mic cu potcoavă (Rhinolophus hipposideros) cunoscut din zona Porțile de Fier / Banat. Peștera a fost re-închisă în cadrul proiectului actual pentru protecția femelelor și puilor. Gaura Ungurului de la Pecenișca și Avenul de la Adam, pe lângă faptul că adăpostesc colonii de sute de exemplare, sunt și singurele 2 locații în România cu prezența confirmață a celor 5 specii de lilieci cu potcoavă (Rhinolophus) din Europa.

Cea mai mare populație de hibernare cunoscută la momentul actual din Parcul Național Domogled – Valea Cernei este cea din Peștera Mare de la Șălitrari, cu peste 7.000 de exemplare, fiind de importanță continentală. Găsim aici o colonie uriașă a liliacului pitic (Pipistrellus pipistrellus) de peste 4.000 de exemplare, precum și o colonie de peste 1.700 exemplare ai liliecilor cu potcoavă de talie medie (Rhinolophus euryale și Rhinolophus blasii). Accesul nostru în Peștera Mare de la Șălitrari a fost sprijinită de cei de la Clubul de Speologie Prusik din Timișoara, cărora le mulțumim și pe această cale. Colonia liliecilor cu potcoavă de talie medie (Rhinolophus euryale și Rhinolophus blasii) din Peștera Cloșani a scăzut în ultimii ani de la 1.500 exemplare la doar 250-300, ceea ce indică necesitatea unor măsuri de conservare în această peșteră strict protejată.

În cadrul proiectului nu am descoperit exemplare cu inel din Serbia în coloniile din parc, însă datorită multitudinii peșterilor (peste 800), a distanței pe care liliecii pot migra (zeci, uneori sute de kilometri), și a proximității peșterilor din Serbia (la doar 20-40 km), nu putem exclude prezența acestora. Însă și cu condițiile actuale, coloniile din parc au importanță continentală sau națională, și este nevoie de eforturi de conservare durabile atât pentru adăposturi (peșteri, clădiri, scorburi), cât și pentru menținerea habitatelor de hrănire (păduri de foioase, pajiști etc.).