Autor text: Georgiana Crețu

Liliecii au stârnit dintotdeauna interesul oamenilor de știință pentru modul lor de a se orienta în întuneric, cu atât mai mult cu cât aceștia nu își fac simțită prezența în jurul nostru. Ei nu țipă, precum fac păsările de noapte, și nici nu fac alte zgomote, precum fac animalele nocturne cum ar fi lupul, care urlă când e lună plină, mistreții și urșii care mormăie. Liliecii zboară tăcuți și vânează cu precizie toți tânțarii, moliile și alte insecte delicioase pe care le găsesc în jurul lor. Singurele lucruri care îi interesează pe lilieci sunt: să evite obstacolele și prădătorii, să mănânce bine și să doarmă mult. Pe lilieci nu-i interesează părul nostru, pentru că detectează fire mai subțiri decât firele noastre de păr și nu li se pare nimic amuzant în a se agăța în părul nostru.

Dar cum se orientează liliecii?

Prin ecolocație, pe care o folosesc atât pentru orientare și comunicare, cât și pentru a procura acele insecte delicioase. Mai exact, liliecii emit ultrasunete la diferite frecvențe de peste 20 kHz, pe care oamenii nu le pot auzi (cu excepția liliecilor de amurg, care emit și sub 20 kHz). În funcție de specie, liliecii emit ultrasunetele pe gură sau pe nas, în orice direcție pe care doresc să o scaneze. Dacă în apropierea liliacului există obstacole, pereți sau insecte, sunetele se întorc la liliac sub formă de ecouri. Ecourile sunt recepționate individual, cu fiecare ureche în parte. Astfel, liliacul calculează direcția, distanța și determină natura obiectelor din jurul său. El află astfel detalii despre tipul suprafețelor din jurul său sau despre dimensiunea insectei pe care urmează (sau nu) să o vâneze. Tot prin această modalitate evită prădătorii.

Aflați în zbor și în viteză, liliecii au nevoie în permanență să evite coliziunile. Altfel, s-ar izbi continuu de tot ce se află în jurul lor, iar asta ar atrage atenția bufnițelor și a vulpilor, care s-ar prăpădi de râs înainte să-i mănânce. Din obișnuință, sau cel mai probabil – pentru că detectează și prind insectele din toate direcțiile, liliecii par să aibă un zbor haotic, diferit de cel al păsărilor. De fapt acest zbor este perfect calculat.

Cum putem ști că există lilieci în jurul nostru, dacă nu îi putem vedea?

Aceasta a fost întrebarea pe care si-au pus-o multă vreme oamenii de știință. Din acest motiv, ei au inventat detectoare de lilieci! Detectorul de ultrasunete este un dispozitiv care permite ascultarea, înregistrarea și stocarea ultrasunetelor liliecilor, respectiv care permite identificarea speciilor de lilieci pe baza analizei  ultrasunetelor. De regulă, detectoarele de ultrasunete transformă ultrasunetele de 20-120 kHz (inaudibile urechii umane), în sunete audibile (de sub 20 kHz). După ce au inventat detectoarele care scanează frecvențele pe care emit liliecii, ei au inventat și programe, software-uri speciale prin care pot să analizeze sunetele emise de lilieci. Programele speciale văd înregistrările sub formă de spectrogramă, măsoară frecvențele și durata sunetelor, numără câte pulsuri au fost emise pe durata unei secunde, iar în funcție de aceasta și structura (forma) pulsurilor, dau verdictul asupra speciei.

Însă nu este întotdeauna ușor

Adică să determinăm specia de liliac în funcție de ultrasunete, deoarece liliecii, nefiind roboți ci ființe vii, își ajustează structura sunetelor pe care le emit, în funcție de circumstanțe sau de zona prin care trec. De exemplu structura sunetelui depinde în mare măsură de tipul de habitat în care zboară liliacul: se emit alte sunete într-un spațiu deschis (cum ar fi o zonă agricolă), și structura se schimbă când liliacul se apropie de un spațiu mai închis, de ex. coronamentul unei păduri. Pe măsură ce se apropie de un spațiu închis (un adăpost sau pădure), ei își modulează sunetele și le emit mult mai rapid, Prin sunetele mai dese, adică ecou mai des, liliecii primesc mai rapid informații despre împrejurimi.

În funcție de specie, liliecii emit sunete pe o anumită frecvență, însă există frecvențe pe care se suprapun mai multe specii. Este ca și cum, într-un grup, toată lumea ar vorbi pe același ton și în același dialect, pe întuneric, și nu ai putea să îți dai seama exact cu cine vorbești. De asemenea, există și lilieci mai șmecheri, care încearcă să inducă oamenii de știință în eroare (și nu numai), folosind mai multe structuri ale pulsurilor în aceeași secvență de sunete și, de multe ori, chiar reușesc. Liliecii de amurg și liliacul cârn alternează sunete de structuri diferite, dar le pot folosi și separat. Dacă liliecii trec prea aproape de detector, sunetele emise pot crea confuzii și nu mai știm dacă a fost un liliac de amurg, cârn sau chiar un liliac urecheat. Însă nimic nu se poate confunda cu sunetul liliecilor cu potcoavă, care emit sunete lungi și fluierate, cu frecvență constantă, de peste 79 kHz.

Ascultă mai jos un exemplu:

Când liliacul detectează o insectă pe care vrea să o mănânce, acesta emite pulsuri tot mai modulate și mai dese, iar distanța dintre pulsuri scade pe măsură ce liliacul se apropie de insectă, până la nivel de milisecundă. Acest sunet se mai numește și „bâzâit de hrănire” (liber tradus din expresia folosită în literatura de specialitate “feeding buzz”).

Mai jos se poate asculta un exemplu:

În acest stadiu care precede capturarea insectei, liliacul își scade frecvența pe care emite în mod normal, iar după o scurtă pauză de la capturare, acesta revine la frecvența lui de emisie normală. În cazul liliecilor care se apropie de suprafețe de apă pentru a bea, scăderea distanței dintre pulsuri are loc linear, fără porțiunea de scădere bruscă a frecvenței pe care o folosesc înaintea capturării prăzii.

Iar când într-o zonă se află mai mulți lilieci din aceeași specie, fiecare din indivizii prezenți își urcă sau coboară ușor frecvența de emisie, pentru a-și diferenția propriile sunete de sunetele celorlalți indivizi. Oricât de dificil ar fi pentru specialiști să facă diferența între specii în anumite situații, în rândul liliecilor nu există erori sau confuzii, orientarea și detecția fiind, în majoritatea cazurilor……impecabilă!