Dragi copii și părinți!

Această secțiune a portalului este încă în construcție. La momentul activării va conține povești, povestiri despre lilieci (atât în limba română, cât și în alte limbi), legende din jurul lumii despre lilieci, legături către e-bookuri cu lilieci, și altele.

Până atunci vă invităm să citiți povestea veveriței care a devenit primul liliac. Povestea își are originea în mitologia indienilor Ojibwe, din America de Nord, și a fost tradusă de către noi din acest text. Desenele care acompaniează textul sunt realizate de colega noastră Georgiana Mărginean.

Cum s-a născut primul liliac

(o poveste a indienilor Ojibwe)

Într-o dimineață obișnuită, în timp ce era pe drum spre cer, Soarele a rămas cumva înțepenit între ramurile unui copac înalt. A tot încercat și a încercat să se elibereze, dar s-a încâlcit și mai tare. Nu a trecut mult timp și nu s-a mai putut mișca deloc.

În dimineața aceea toate animalele au așteptat în zadar ca Soarele să apară. Când nu a mai apărut deloc, animalele s-au dus înapoi în paturile lor. Și au crezut că nu au dormit suficient de mult și că noaptea mai durează încă.

Ursul s-a dus înapoi în peștera lui, iepurele a revenit la vizuina sa de sub o tufă. Veverițele au intrat în scorburile copacilor. Numai bufnița, lupul și vulpea erau fericiți, căci ei puteau vâna un pic mai mult decât de obicei, datorită întunericului. Dar când Soarele nu a apărut nici a doua zi, animalele au început să bănuiască că aceasta s-a rătăcit undeva. Au început să caute prin cea mai mare pădure, dar tot nu l-au găsit.

O mică veveriță, care se uita mereu spre vârfurile copacilor, pentru că îi plăcea să sară printre crengi, a fost cea care a descoperit în sfârșit Soarele. Era încâlcit în ramurile cele mai înalte ale unui copac imens, și era din ce în ce mai palid.

“Dragă veveriță mică “, a început Soarele să plângă, “Veveriță mică, eliberează-mă, te rog!”

“De îndată, dragă Soare”, a răspuns veverița imediat, și a început să alerge în sus pe crengile copacului, spre vârf, dar căldura Soarelui a împins-o înapoi pe pământ.

Din nou, Soarele striga, “Mică veveriță, mică veveriță, eliberează-mă!”

“O, Soare, dar ești prea cald”, spunea veverița. “Mi-ai ars deja blana de pe coadă.” Veverița era întotdeauna mândră de acea coadă stufoasă, acum arsă, și a vrut să plece să cheme ajutor.

“Încearcă din nou, te rog!”, striga Soarele după veveriță. “Sunt atât de obosit, încât lumina mea se va stinge curând.”

Având o inimă mare, micuța veveriță a alergat iarăși sus pe trunchiul copacului, spre crengile cele mai înalte, unde era Soarele. Aproape a și ajuns, dar căldura infernală a alungat-o din nou.

În timp ce veverița cobora spre pământ, Soarele a continuat să plângă, “Veveriță mică, nu mă lăsa aici, te rog, încearcă din nou!”

“Dragă Soare, nu mai pot!”, striga veverița, “Căldura mi-a ars deja toată blana, sunt neagră ca o bucată de cărbune. Și mai mult, nu mai pot să văd. Am orbit de la lumina ta.”

“Te rog, veveriță mică, o singură dată te rog să mai încerci … “, spunea cu glas din ce în ce mai slab Soarele, “… lumina mea va dispărea curând”.

Adunându-și toate forțele, veverița a alergat sus pe crengile copacului încă o dată, de data asta cu o viteză foarte mare. A ajuns în vârful copacului, a ajuns la Soare și l-a împins afară dintre crengi cu ultimele puteri. Soarele, fiind eliberat, a zburat sus pe cer.

Veverița se ținea încă de ramura cea mai înaltă a copacului. Căldura insuportabilă a făcut ca brațele ei să se lungească și pielea să se întindă. Simțea că va rămâne prinsă pentru totdeauna în vârful copacului. Nu era nimeni în jur care să o salveze. Pielea ei era pârlită și nu mai vedea nimic.

Dar Soarele a privit înapoi. Și a fost tulburat de ceea ce vedea, știind că imensa căldură a rănit veverița, și că doar el este cel care poate să o ajute.

“Veveriță mică”, spuse Soarele”Ajutându-mă pe mine, ai fost rănită. Acum îți voi răsplăti bunătatea. Care este cea mai mare dorință a ta?”

“Întotdeauna mi-am dorit să zbor” a răspuns veverița.

Atunci Soarele a atins-o foarte usor cu o rază mică-mică de lumină, și brusc durerea simțită de veveriță a dispărut. Dar în continuare nu putea să vadă, iar pielea și brațele lui erau încă lungite.

“De acum încolo”, a spus Soarele, “Vei putea zbura spre cer, peste tot, așa cum ți-ai dorit mereu să faci. Dar pentru că din cauza luminii mele te dor ochii, vei zbura doar pe timpul nopții, în întuneric. Dar urechile tale vor fi mereu ciulite și vor auzi tot ce miscă.”

„Atunci când vei avea nevoie de ajutor și vei striga, copacii, stâncile, fiecare animal și plantă îți va răspunde, trimițând un ecou în urechile tale. Astfel vei afla că zbori spre un obstacol, și vei putea să-l eviți. Și ne vom întâlni mereu, în zori și în amurg, să povestim. Acum suntem prieteni pentru totdeauna.”

Veverița, deși neîncrezătoare, și-a dat drumul de pe creangă. Și, spre suprinderea ei, chiar a reușit să zboare, devenind astfel primul liliac. Începând din acea zi, el stă mereu cu capul în jos, atârnând de crengi sau în peșteri, doarme în timpul zilei și zboară toată noaptea.

De atunci, toată lumea știe că el a fost cel care a eliberat Soarele, dăruind lumii căldură și lumină. De aceea, nimeni nu îndrăznește să-i mai deranjeze somnul bine-meritat.

Aceasta a fost povestea nașterii primului liliac, care a trăit apoi fericit până la adânci bătrâneți.

Notă a echipei Lilieci.ro: Liliecii nu sunt orbi, au ochi chiar mai buni decât noi, permițându-le să vadă în întuneric mult mai bine decât oamenii. Poate că Soarele nu a orbit veverița complet și, pe parcursul evoluției lor, liliecii s-au adaptat noilor condiții, adică vieții în întuneric. Mai multe informații simple și frumoase despre lilieci aici.