Pagină în construcție

Descrierile speciilor, respectiv informațiile despre ecologie și etologie au fost preluate din mai multe publicații informative, cu acordul autorilor sau realizatorilor.

Sari la specia:

Genul Rhinolophus

Genul Myotis

Genul Nyctalus

Genul Eptesicus

Genul Vespertilio

Genul Pipistrellus

Genul Hypsugo

Genul Plecotus

Genul Barbastella

Genul Miniopterus

Liliacul mare cu potcoavă Rhinolophus ferrumequinum

General

Denumire română: Liliac mare cu potcoavă
Denumire latină: Rhinolophus ferrumequinum
Denumire maghiară: Nagy patkósdenevér
Denumire engleză: Greater horseshoe bat
Descris de către: Schreber
În anul: 1774
Familia: Rhinolophidae
Genul: Rhinolophus

Morfologie

Liliacul mare cu potcoavă este cea mai mare specie dintre cele cinci specii de Rhinolophidae, răspândite pe teritoriul României. La această specie lungimea antebraţului, în majoritatea cazurilor, depăşeşte 54 mm (lungimea antebrațului între 54,0–62,4 mm, valoarea minimă 51,0 mm). Proeminenţa superioară a şeii este înaltă şi bine rotunjită. Privită din faţă, şaua are o formă caracteristică, fiind de obicei îngustată în mijloc, iar lancea este, în general, lungă şi are un vârf subţire..

Ecologie

Vara se adăposteşte în peşteri, mine părăsite sau clădiri; hibernează în primul rând în adăposturi subterane, în general, la temperaturi de peste 7°C. Poate forma colonii de peste o mie de exemplare, uneori împreună cu alte specii. Vânează în păduri de foioase, sau deasupra păşunilor, livezilor, gardurilor vii şi tufărişurilor. Zborul este lent; în general vânează la înălţimi joase, aproape de sol sau de vegetaţie. Ultrasunetele emise de tip CF au o frecvenţă în jurul valorilor 77-81 kHz. Aceasta poate varia în funcţie de vârstă sau sex. Durata semnalelor emise este, de regulă, mai lungă decât la Rhinolophus hipposideros.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): În scădere
Lista Roșie (IUCN Europa): NT (near threatened) – Aproape amenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În scădere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1304

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014: Inclus

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Rhinolophus ferrumequinum.

Liliac mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum) - Nagy patkósdenevér - Greater horseshoe bat. Photo: Szilárd Bücs.

Liliacul mic cu potcoavă (Rhinolophus hipposideros)

General

Denumire latină: Rhinolophus hipposideros
Denumire română: Liliacul mic cu potcoavă
Denumire maghiară: Kis patkósdenevér
Denumire engleză: Lesser horseshoe bat
Descris de către: Bechstein
În anul: 1800
Familia: Rhinolophidae
Genul: Rhinolophus

Morfologie

Liliacul mare cu potcoavă este cea mai mare specie dintre cele cinci specii de Rhinolophidae, răspândite pe teritoriul României. La această specie lungimea antebraţului, în majoritatea cazurilor, depăşeşte 54 mm (lungimea antebrațului între 54,0–62,4 mm, valoarea minimă 51,0 mm). Proeminenţa superioară a şeii este înaltă şi bine rotunjită. Privită din faţă, şaua are o formă caracteristică, fiind de obicei îngustată în mijloc, iar lancea este, în general, lungă şi are un vârf subţire..

Ecologie

Vara se adăposteşte în peşteri, mine părăsite sau clădiri; hibernează în primul rând în adăposturi subterane, în general, la temperaturi de peste 7°C. Poate forma colonii de peste o mie de exemplare, uneori împreună cu alte specii. Vânează în păduri de foioase, sau deasupra păşunilor, livezilor, gardurilor vii şi tufărişurilor. Zborul este lent; în general vânează la înălţimi joase, aproape de sol sau de vegetaţie. Ultrasunetele emise de tip CF au o frecvenţă în jurul valorilor 77-81 kHz. Aceasta poate varia în funcţie de vârstă sau sex. Durata semnalelor emise este, de regulă, mai lungă decât la Rhinolophus hipposideros.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): NT (near threatened) – Aproape amenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): În scădere
Lista Roșie (IUCN Europa): VU (vulnerable) – Vulnerabilă
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În scădere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1303

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014: Inclus

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Rhinolophus hipposideros.

Liliacul mediteranean cu potcoavă (Rhinolophus euryale)

General

Denumire latină: Rhinolophus euryale
Denumire română: Liliacul mediteranean cu potcoavă
Denumire maghiară: Kereknyergű patkósdenevér
Denumire engleză: Mediterranean horseshoe bat
Descris de către: Blasius
În anul: 1853
Familia: Rhinolophidae
Genul: Rhinolophus

Morfologie

Este o specie de Rhinolophidae de talie medie. Lancea se îngustează treptat către vârf, are doar o mică constricţie deasupra regiunii mediene, iar vârful este amplu rotunjit. Proeminenţa superioară a şeii are o uşoară formă de corn, arătând ascuţit din profil şi curbat uşor în jos. Lungimea antebraţului este de obicei <50 mm (44,0–51,0 mm). A doua falangă a degetului 4 (F4.2) este de peste două ori mai lungă decât prima (F4.1): F4.1: 5,7–8,2 mm; F4.2: 16,4–18,1 mm. Antitragusul are lăţimea aproximativ egală cu înălţimea sa şi este foarte slab indentat, aproape de marginea externă a urechii. Blana are nuanţe de gri pe partea ventrală, nefiind atât de albicioasă ca în cazul speciei Rhinolophus mehelyi. Între partea dorsală şi cea ventrală nu se observă o diferenţă marcantă de culoare. [/av_tab] [av_tab title='Ecologie' icon_select='no' icon='ue800' font='entypo-fontello' av_uid='av-1w8za81'] Specia are o preferinţă pentru regiunile carstice. Adăposturile de vară sunt reprezentate în primul rând de peşteri, dar în zonele nordice ale arealului de răspândire, specia poate fi găsită şi în podurile clădirilor. Hibernează în peşteri şi galerii de mină, unde poate forma colonii de mii de exemplare. Are un zbor foarte agil şi manevrabil. Vânează în primul rând în păduri de foioase, păduri situate în apropierea suprafeţelor de apă, peste plantaţii, tufărişuri, evitând habitatele deschise. Poate fi observat vânând atât aproape de sol, cât şi la marginea pădurilor, sau în coronament la înălţimi de peste 20 m. Semnalele de ecolocaţie sunt emise între 100-107 kHz. [/av_tab] [av_tab title='Statut de conservare' icon_select='no' icon='ue800' font='entypo-fontello' av_uid='av-1w4oqy9'] Lista Roșie (IUCN global): NT (near threatened) – Aproape amenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): În scădere
Lista Roșie (IUCN Europa): VU (vulnerable) – Vulnerabilă
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În scădere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1305

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Rhinolophus euryale.

Liliacul cu potcoavă al lui Blasius (Rhinolophus blasii)

General

Denumire latină: Rhinolophus blasii
Denumire română: Liliacul cu potcoavă a lui Blasius
Denumire maghiară: Blasius patkósdenevér
Denumire engleză: Blasius’ horseshoe bat
Descris de către: Peters
În anul: 1866
Familia: Rhinolophidae
Genul: Rhinolophus

Morfologie

Este o specie de Rhinolophidae de talie medie. A doua falangă a degetului 4 (F4.2) este aproape de două ori mai lungă decât prima (F4.1) (F4.1: 7,6–9,2 mm; F4.2: 14,3–17,4 mm). Văzut din faţă, vârful părţii inferioare a şeii este îngust, iar partea de jos este nerotunjită. Partea inferioară a şeii are formă de pană când este privită de jos în sus. Privită din faţă, cuta transversală de sub lance are o curbură evidentă la mijloc. Proeminenţa superioară a şeii este relativ lungă şi dreaptă, niciodată îndoită în jos. Rădăcinile părului sunt albicioase (de aceea, părţile ciufulite ale blănii au, aspect foarte deschis), vârfurile firelor de păr sunt maro, sau în tonuri de gri, de multe ori cu tentă de galben. Lungimea antebraţului: 43,9–50,1 mm.

Ecologie

Adăposturile sunt aproape în exclusivitate subterane, fiind deci, o specie legată de zonele carstice. Adăposturile sunt populate pe tot parcursul anului. Din anii ’70, există semnalări care atestă prezenţa unor colonii şi în clădiri. Preferă mozaicuri de habitate cu păduri de foioase, zone semi-împădurite sau deschise, cu arbori răzleţi, gardurile vii. Are un zbor destul de agil, vânează la înălţime mică (0,5–5 m), aproape de sol sau vegetaţie. Semnalele de ecolocaţie sunt emise între 92–96 kHz.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): În scădere
Lista Roșie (IUCN Europa): VU (vulnerable) – Vulnerabilă
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În scădere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1306

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Rhinolophus blasii.

Liliacul cu potcoavă al lui Méhely (Rhinolophus mehelyi)

General

Denumire latină: Rhinolophus mehelyi
Denumire română: Liliacul cu potcoavă a lui Méhely
Denumire maghiară: Méhely patkósdenevér
Denumire engleză: Mehely’s horseshoe bat
Descris de către: Matschie
În anul: 1901
Familia: Rhinolophidae
Genul: Rhinolophus

Morfologie

Este o specie de talie medie. Lancea se îngustează foarte clar deasupra regiunii mediene, căpătând un aspect clar de vârf liniar. Proeminenţa superioară a şeii este relativ boantă din profil şi doar puţin mai lungă decât partea inferioară a şeii. Lungimea antebraţului în general depăşeşte 49 mm (48,0–55,0mm). A doua falangă a degetului 4 (F4.2) este de peste două ori mai lungă decât prima (F4.1): F4.1: 6,5–9,3 mm; F4.2: 17,4–21,5 mm. Lăţimea antitragusului depăşeşte înălţimea sa şi este adânc indentat spre baza urechii. Culoarea blănii pe abdomen este albicioasă, iar pe spate gri-maroniu; în cazul indivizilor adulţi există o delimitare cromatică clară între partea dorsală şi cea ventrală.

Ecologie

Poate fi întâlnit în peşterile din zonele carstice, până la altitudinea de 700 m. Adăposturile de vară şi de iarnă sunt reprezentate aproape exclusiv de peşteri; câteodată poate fi întâlnit şi în galerii de mină. Foarte rar, exemplare solitare pot fi întâlnite în clădiri sau pivniţe. Vânează într-o varietate de habitate, în păduri de foioase, zone de stepă, păşuni, uneori chiar terenuri agricole, arătând o preferinţă clară pentru habitatele deschise. Are un zbor foarte manevrabil și în general vânează aproape de sol sau de vegetaţie, până la înălţimea de 6 m. Semnalele de ecolocaţie sunt emise între 103 şi 111 kHz. Frecvența de emisie se suprapune peste cea la care emite şi Rhinolophus hipposideros şi Rhinolophus euryale.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): VU (vulnerable) – Vulnerabilă
Tendința populațiilor (IUCN global): În scădere
Lista Roșie (IUCN Europa): VU (vulnerable) – Vulnerabilă
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În scădere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1302

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Rhinolophus mehelyi.

Liliacul de apă (Myotis daubentonii)

General

Denumire latină: Myotis daubentonii
Denumire română: Liliacul de apă
Denumire maghiară: Vízi denevér
Denumire engleză: Daubenton’s bat
Descris de către: Kuhl
În anul: 1817
Familia: Vespertilionidae
Genul: Myotis

Morfologie

Myotis daubentonii este un liliac de talie mică, cu urechi relativ scurte pentru o specie a genului Myotis. Tragusul este lung, atingând jumătate din lungimea urechii. Acesta este drept sau uşor curbat, dar niciodată în forma literei S. Plagiopatagiul se inseră între călcâi şi mijlocul labei piciorului, uneori mai aproape de baza primului deget. Tibia şi uropatagiul nu prezintă peri. Picioarele sunt mari, cu fire de păr lungi. Lungimea piciorului este mai mare decât jumătate din lungimea tibiei. Penisul este drept sau uşor lăţit spre vârf. Culoarea blănii este maronie strălucitoare, pe partea dorsală, iar pe partea ventrală de un gri deschis sau gri-albicios; în general coloritul ventral se delimitează clar de cel dorsal. Lungimea antebraţului este cuprinsă între 33,1–42,0 mm.

Ecologie

Este o specie frecvent întâlnită în apropierea lacurilor, iazurilor şi râurilor. Coloniile de vară se adăpostesc în scorburi, mai rar în clădirile din apropierea apelor, sau în spaţiile din structura podurilor; foarte rar sunt cunoscute colonii de naştere din adăposturi subterane. Hibernează în adăposturi subterane (peşteri, mine, pivniţe), dar şi în scorburi, sau în fisuri de stâncă. Myotis daubentonii este o specie destul de flexibilă în privinţa habitatelor folosite. Pentru această specie, prezenţa pădurilor şi a apei este necesară, însă, fără pretenţii prea mari în privinţa lor. Vânează în general aproape de suprafaţa corpurilor de apă (la o înălţime de 5–40 cm), capturând insectele de la suprafață. Mai rar vânează şi în păduri, parcuri sau peste pajişti cu grupuri de arbori. Pe detectorul heterodin, la liliacul de apă rata pulsurilor este foarte regulată si rapidă, spre deosebire de Pipistrellus pipistrellus, care are o rată de emitere neregulată, la 45 kHz. Poate fi deosebit de P. pipistrellus dacă frecvenţa detectorului este coborâtă la 35 kHz, unde pot fi, de asemenea, auzite sunete uscate. Deasupra apei, M. daubentonii emite semnale caracteristice şi, cu ajutorul unui reflector, poate fi observat vânând paralel cu suprafaţa apei (5–40 cm înălţime). Zboară regulat în cercuri, observându-se astfel partea ventrală albă. Detectorul cu expansiune de timp surprinde pulsuri de frecvență modulată, la 38-47 kHz.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global ): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): În creștere
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În creștere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1314

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Myotis daubentonii.

Liliacul cu picioare lungi (Myotis capaccinii)

General

Denumire latină: Myotis capaccinii
Denumire română: Liliacul cu picioare lungi
Denumire maghiară: Hosszúlábú denevér
Denumire engleză: Long-fingered bat
Descris de către: Bonaparte
În anul: 1837
Familia: Vespertilionidae
Genul: Myotis

Morfologie

Myotis capaccinii este o specie de talie medie. Plagiopatagiul se inseră pe tibie, deasupra călcâiului. Piciorul este foarte mare, iar tragusul lung, atingând, sau chiar depăşind jumătate din lungimea urechii, puţin curbat, în formă de S. Tibia şi uropatagiul sunt acoperite cu păr pufos, de la picior până aproape de mijlocul uropatagiului. Blana de pe spate este cenuşiu deschisă, rar cu nuanţe maronii. Blana de pe partea ventrală este gri. Lungimea antebraţului este cuprinsă între 38,0–44,0 mm (rar mai mult de 43,0 mm). Nările sunt proeminente, dând speciei un profil caracteristic. Penis uşor dilatat către vârf.

Ecologie

Este o specie caracteristică zonelor carstice cu multe peşteri şi suprafeţelor întinse de apă (râuri, lacuri). Se adăposteşte în peşteri şi galerii de mină pe tot parcursul anului. Exemplarele solitare pot ocupa o varietate de adăposturi: clădiri, fisuri din structura podurilor de peste ape, pivniţe, crăpături în stâncă. Vânează aproape exclusiv peste suprafeţe de apă stătătoare sau cu un curs lent. Zboară în cercuri largi peste apă, la o înălţime de 10-25cm, prada fiind capturată de pe suprafaţa apei, sau pescuită din apă cu ajutorul picioarelor lungi şi a uropatagiului. Mai rar vânează şi în păduri sau deasupra tufărişurilor, nu neapărat situate în apropierea suprafeţelor de apă, unde prinde insectele în zbor. Emite semnale la 42–61 kHz. Acestea sunt foarte asemănătoare cu cele emise de către Myotis daubentonii. Diferența este dată de frecvența terminală, care de obicei este peste 30 kHz iar banda de frecvență este mai îngustă, precum şi frecvența de energie maximă, care urcă mai sus decât cea emisă de Myotis daubentonii.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): VU (vulnerable) – Vulnerabilă
Tendința populațiilor (IUCN global): În scădere
Lista Roșie (IUCN Europa): VU (vulnerable) – Vulnerabilă
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În scădere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1316

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Myotis capaccinii.

Liliacul de iaz (Myotis dasycneme)

General

Denumire latină: Myotis dasycneme
Denumire română: Liliacul de iaz
Denumire maghiară: Tavi denevér
Denumire engleză: Pond bat
Descris de către: Boie
În anul: 1825
Familia: Vespertilionidae
Genul: Myotis

Morfologie

Myotis dasycneme este o specie de talie medie; lungimea antebraţului depăşeşte 42 mm (de obicei, 43,0–50,0 mm). Tragusul este relativ scurt (mai scurt decât jumătate din lungimea urechii) şi pentru o specie a genului Myotis neobişnuit de rotunjit la vârf. Plagiopatagiul se inseră pe călcâi. Uropatagiul prezintă fire de păr albicioase, foarte fine, pe partea inferioară, de-a lungul tibiei până la pinten. Piciorul este foarte mare, mare decât jumătate din lungimea tibiei și prezintă peri lungi. Marginea posterioară a urechii nu prezintă o indentaţie distinctă. Blana este deasă şi de culoare gri-maroniu pe partea dorsală şi gri-alb pe cea ventrală. Penisul este mai lat la bază şi se îngusteazã treptat către vârf.

Ecologie

Adăposturile de vară sunt situate în clădiri, poduri, crăpături ale zidurilor, turnuri de biserici, dar şi în scorburi. Hibernează, în general, în adăposturi subterane naturale şi artificiale: peşteri, mine, tuneluri, pivnițe. Vara poate fi întâlnit aproape exclusiv la altitudini mici, în zona de şes; însă în perioada de hibernare apare şi în zona montană. Vânează peste suprafețe calme de apă, râuri, canale late, lacuri, iazuri. Are un zbor mai rapid, iar deasupra apei zboară la o înălțime mai mare decât liliacul de apă (Myotis daubentonii). Mai rar poate fi observat vânând şi deasupra pajiştilor, sau la marginea pădurilor. La liliacul de iaz, frecvenţa de emitere a sunetelor este de 35 kHz, rata de repetiţie este mai scăzută decât la celelalte specii ale genului Myotis, intervalul între pulsuri fiind de 110 ms, în zbor drept, în loc de 90 ms. Când zboară în spaţiu deschis, deasupra unei ape, M. dasycneme emite o porţiune FC (uneori fqc), la mijlocul pulsului, care este uşor de auzit pe detectorul heterodin, la 35 kHz sau mai bine, pe detectorul cu expansiune de timp.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): NT (near threatened) – Aproape amenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): În scădere
Lista Roșie (IUCN Europa): NT (near threatened) – Aproape amenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În scădere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1318

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Myotis dasycneme.

Liliacul mustăcios (Myotis mystacinus)

General

Denumire latină: Myotis mystacinus
Denumire română: Liliacul mustăcios
Denumire maghiară: Bajuszos denevér
Denumire engleză: Whiskered bat
Descris de către: Kuhl
În anul: 1817
Familia: Vespertilionidae
Genul: Myotis

Morfologie

Myotis mystacinus este o specie de talie mică. Botul este maroniu închis. Al doilea premolar superior (P2) este destul de mic, având între 1/3 şi 1/2 din dimensiunea primului premolar (P1); este poziţionat, în general, în interiorul şirului dentar. În cazul celui de-al treilea premolar superior (P3), cingulum-ul este foarte mic sau absent, întotdeauna mai mic decât al doilea premolar superior. Urechile sunt, de obicei, închise la culoare – maro-negricioase, fără regiuni deschise la culoare pe interior. Marginea aripii, cuprinsă între degetul 5 şi picior, este de aceeaşi culoare ca şi aripa. Penisul este subţire, nebombat sau foarte puţin îngroşat la capăt. Coloritul blănii dorsale maroniu, fără vârfuri sau irizaţii aurii. În cele mai multe cazuri, indivizii adulţi prezintă fire de păr gălbui-maroniu pe şi în jurul gâtului, formând un fel de guler destul de vizibil. Lungimea antebraţului este cuprinsă între 32,0–36,5 mm.

Ecologie

Vara se adăposteşte în clădiri, în fisurile şi crăpăturile situate în diferite părţi ale construcțiilor, în spatele obloanelor, dar şi în scorburi sau, mai rar, în fisuri de stâncă. În perioada hibernării poate fi întâlnit şi în adăposturi subterane, peşteri, mine, pivniţe. Vânează în habitate semideschise cu pâlcuri de arbori, garduri vii, în păduri, de-a lungul cursurilor de apă, în interiorul sau în jurul localităţilor mai mici, dacă structura peisajului din apropiere e favorabilă. Are un zbor manevrabil la înălţimi de 1-6 m, de-a lungul vegetaţiei, sau la nivelul coronamentului. Dacă vânează deasupra suprafețelor de apă, preferă zonele unde apa este mai calmă. Liliecii mustăcioşi emit ultrasunete la 45–53 kHz. Ritmul este mai neregulat decât la M. daubentonii, rata de repetiţie a pulsurilor fiind rapidă, dar nu atât de rapidă ca la M. nattereri. Intensitatea sunetelor este mai slabă, iar frecvența este mai ridicată; frecvența terminală, de regulă, nu coboară sub 30 kHz. La M. mystacinus frecvența terminală şi frecvența de maximă energie sunt mai joase, iar banda de frecvență este mai lată decât la M. brandtii. La M. alcathoe frecvența terminală este mai înaltă (de regulă peste 40 kHz) decât la celelalte specii de lilieci mustăcioşi, iar energia semnalului este explozivă la începutul semnalului.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Necunoscut
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1330

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Myotis mystacinus.

Liliacul lui Brandt (Myotis brandtii)

General

Denumire latină: Myotis brandtii
Denumire română: Liliacul lui Brandt
Denumire maghiară: Brandt denevér
Denumire engleză: Brandt’s bat
Descris de către: Eversmann
În anul: 1845
Familia: Vespertilionidae
Genul: Myotis

Morfologie

Penis bombat, evident, în capăt, chiar şi în cazul masculilor subadulţi, dar mai clar în cazul adulţilor. Al doilea premolar de sus (P3) este localizat în interiorul şirului de dinţi şi este destul de mare (cam 2/3 din dimensiunea primului premolar de sus (P2)); al treilea premolar superior (P4) prezintă cingulum al cărui vârf este mai înalt decât al doilea premolar (P3). LA: 33.0-38.2mm. Nări în general în formă de inimă. Adulţii cu un aspect auriu al blănii pe partea dorsală. Faţa, urechile şi aripile sunt de culoare maro, spre maro deschis şi nu maro închis. Baza urechii şi tragusul sunt mai deschise la culoare. De obicei, este prezentă o epiblemă îngustă.

Ecologie

Adăposturile de vară sunt în scorburile arborilor bătrâni, crăpături ale trunchiurilor de arbori, sub scoarţa desprinsă, în clădiri, în fisuri sau în cavităţi situate în diferite părţi ale acestora. În general preferă clădirile situate la marginea pădurilor sau cele de la care conduc elemente lineare de vegetaţie (şiruri de arbori, garduri vii) la păduri situate în apropiere. Hibernează în adăposturi subterane, peşteri, mine. Vânează, în primul rând, în diferite tipuri de pădure (de foioase, mixte sau de conifere), fiind prezent chiar şi în zona montană înaltă, dar şi peste diferite tipuri de zone umede şi suprafeţe de apă. Zboară în general aproape de vegetaţie, de la nivelul solului până în coronamentul arborilor, având un zbor agil. Când vânează peste suprafeţe de apă zboară la o înălţime mai mare decât liliacul de apă.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Stabil
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1320

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Myotis brandtii.

Liliacul mustăcios alcathoe (Myotis alcathoe)

General

Denumire latină: Myotis alcathoe
Denumire română: Liliacul mustăcios alcathoe
Denumire maghiară: Nimfadenevér
Denumire engleză: Alcathoe whiskered bat
Descris de către: Helversen & Heller
În anul: 2001
Familia: Vespertilionidae
Genul: Myotis

Morfologie

Lilieci mustăcioşi de talie mică, LA de obicei <32.8mm (30.8-33.3mm, rar >33.0mm). Urechi scurte, marginea superioară a indentaţiei de la marginea posterioară a urechii nu este atinsă de tragus sau foarte rar abia depăşită. Primul deget scurt, D1<4.7mm (3.8-4.7mm, de obicei <4.5mm). Tib<14.8mm (13.5-14.8mm, în general <14.5mm) şi LP<5.6mm (5.1-5.6mm). Penis mic, fără a se dilata în regiunea distală. La prima vedere, specia se aseamănă din punct de vedere al aspectului general, al coloritului şi al proporţiilor cu M. daubentonii sau M. brandtii, dar este mult mai mic. Blana de pe partea dorsală este roşiatică, rareori cu nuanţă aurie. Exemplarele tinere, de până întrun an şi unii lilieci mai bătrâni au nuanţe mai cenuşii. Are cel mai scurt bot dintre toţi liliecii mustăcioşi, iar faţa adulţilor este roz spre brun-roşcat, ca în cazul lui M. daubentonii. Nările au formă variabilă, dar partea laterală este foarte bine dezvoltată, nările căpătînd, astfel, formă de inimă.

Ecologie

Fiind relativ recent descrisă (Helversen&Heller, 2001) sunt foarte puţine observaţii referitoare la ecologia speciei. Cele câteva adăposturi de vară cunoscute sunt în fisuri din trunchiul unor arbori bătrâni sau sub scoarţa desprinsă a acestora, în general în apropierea unor suprafeţe de apă. Toamna, în perioada de împerechere, apare şi la peşteri, la fel şi în perioada de hibernare. Vânează în văi mici cu cursuri de apă, însoţite de păduri de foioase, în păduri situate în zona montană, peste suprafeţe de apă în apropierea vegetaţiei de la mal. Datele din România provin din două locaţii din estul Transilvaniei, unde a fost capturat, respectiv găsite exemplare moarte, la peşteri în perioada împerecherii.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): DD (data deficient) – Date insuficiente
Tendința populațiilor (IUCN global): Necunoscut
Lista Roșie (IUCN Europa): DD (data deficient) – Date insuficiente
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna:
Convenția de la Bonn:
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 5003

Legea 13/1993:
Legea 13/1998:
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Myotis alcathoe.

Liliacul mustăcios de stepă (Myotis aurascens)

General

Denumire latină: Myotis aurascens
Denumire română: Liliacul mustăcios de stepă
Denumire maghiară: Sztyeppei bajuszos denevér
Denumire engleză: Steppe whiskered bat
Descris de către: Kuzjakin
În anul: 1935
Familia: Vespertilionidae
Genul: Myotis

Morfologie

Talie uşor mai mare în comparație cu M. mystacinus, penis relativ mai lat. Al doilea premolar superior precum şi cel inferior foarte mic, cel superior adesea situat în afara şirului de dinți (1/4 până la 1/3 din dimensiunile primului premolar superior). Urechi maronii, interiorul urechii şi baza tragusului maro deschis, uneori chiar cu nuanță spre roz. Frecvent, nări în formă de inimă, părţile laterale în general bine dezvoltate. În cazul indivizilor bătrâni perii de pe partea dorsală cu vârfuri aurii. Indivizii adulţi nu prezintă niciodată peri gălbui-maronii pe laturile gâtului, de aceea coloritul părţilor ventrală şi dorsală a blănii este delimitat clar. Membrana aripii cuprinsă între degetul 5 şi picior are, în general, o margine albă foarte subţire. Dimensiuni mari ale primului deget (D1: 5.2-7.0mm, în general >5.4mm), a tibiei (Tib: 15.7-18.1mm, în general >16.1mm) şi ale piciorului (LP: 6.8-8.7mm, în general >7.0mm). LA: 32.0-37.4mm.

Ecologie

Încă este neclar dacă liliecii mustăcioşi relativ mari şi deschişi la culoare din sud-estul Europei merită rangul de spec, sau dacă trebuie trataţi doar ca o subspecie a speciei M. mystacinus. Studiile genetice recente nu arată diferențe considerabile între liliecii mustăcioşi (Myotis mystacinus) din Europa-Centrală şi exemplarele din Balcani, considerate înainte ca fiind M. aurascens, astfel unii taxonomi îi consideră pe aceştia din urmă numai subspecie a liliacului mustăcios cu denumirea Myotis mystacinus bulgaricus. Un alt argument în acest sens, bazat deasemenea pe studii genetice recente, este faptul că ”adevăratul” Myotis aurascens, iniţial descris din Caucaz, diferă de exemplarele din Europa, considerate prealabil Myotis aurascens. Totuşi dintr-o zonă foarte restrânsă din nordul Bulgariei au fost găsite şi exemplare, care din punct de vedere genetic arată similaritate cu Myotis aurascens din Caucaz. Foarte probabil cercetările din anii următori vor clarifica aceste aspecte, dar totodată vor ridica alte semne de întrebări.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Stabil
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Stabil

Legislație

Convenția de la Berna:
Convenția de la Bonn:
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 5004

Legea 13/1993:
Legea 13/1998:
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Myotis aurascens.

Liliacul lui Natterer (Myotis nattereri)

General

Denumire latină: Myotis nattereri
Denumire română: Liliacul lui Natterer
Denumire maghiară: Horgasszőrű denevér
Denumire engleză: Natterer’s bat
Descris de către: Kuhl
În anul: 1817
Familia: Vespertilionidae
Genul: Myotis

Morfologie

Myotis nattereri este o specie de talie medie, cu urechi lungi şi bot îngust. Tragusul este foarte lung (mai lung decât jumătatea urechii) şi în formă de lance. Urechile sunt deschise la culoare. Pintenul este foarte lung (mai lung decât jumătatea marginii uropatagiului) şi are forma literei S. Marginea liberă a uropatagiului este acoperită de peri scurţi, în formă de cârlig. Patagiul se inserează la baza primului deget. Blana de pe partea ventrală albă. Lungimea antebraţului este cuprinsă între 34,4–44,0 mm.

Ecologie

Specia este prezentă de la altitudini joase până în zonele montane. Vara se adăposteşte atât în scorburi cât şi în clădiri. Hibernează în adăposturi subterane, peşteri, mine, tuneluri, pivniţe, fisuri în stâncă. Vânează în habitate foarte variate, de la păduri de foioase la păduri de conifere, grădini, livezi, păşuni și în vegetaţia situată pe malul apelor. Are un zbor manevrabil, uneori foarte lent şi planat, în apropierea vegetaţiei sau a solului, capturând o parte a prăzii de pe frunze, sau de pe sol. Vânează frecvent şi deasupra suprafeţelor de apă. Pe detector heterodin, ultrasunetele se aud cel mai tare la 50 kHz. Prezintă cel mai neregulat ritm de emitere al ultrasunetelor dintre toate speciile genului Myotis. Pe detectorul cu expansiune de timp, semnalele FM sunt extrem de lineare și adesea prezintă armonici puternice. În spațiu închis, emite la 42 kHz, cu ritm foarte rapid. Sunetele sociale pot fi auzite ocazional în timpul sezonului de împerechere, sau pot fi emise de pui.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Stabil
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1322

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Myotis nattereri.

Liliacul cărămiziu (Myotis emarginatus)

General

Denumire latină: Myotis emarginatus
Denumire română: Liliacul cărămiziu
Denumire maghiară: Csonkafülű denevér
Denumire engleză: Geoffroy’s bat
Descris de către: Geoffroy
În anul: 1806
Familia: Vespertilionidae
Genul: Myotis

Morfologie

Este o specie de talie medie, cu o lungime a antebraţului de >37 mm (36,1–44,7 mm). Indentaţia de pe marginea exterioară a urechii este aproape în formă de unghi drept. Vârful tragusului nu atinge ca lungime, indentaţia urechii. Pintenul nu prezintă epiblemă, sau altă margine de piele. Blana de pe partea dorsală este lungă, lânoasă şi, în special în cazul indivizilor adulţi, de o nuanţă roşiatică. Marginea liberă a uropatagiului prezintă uneori peri vizibili, dar de obicei cu păr rar, scurt şi moale, care uneori se observă greu, sau poate fi chiar absent. Pielea care acoperă testiculele şi epididimul este pigmentată în negru, chiar şi în cazul masculilor maturi.

Ecologie

Coloniile de vară pot fi întâlnite în podurile clădirilor, uneori chiar şi în oraşele mari, sau în peşteri. Formează frecvent colonii mari, de sute de exemplare, adesea împreună cu alte specii, în primul rând cu specii ale genului Rhinolophus şi cu Myotis myotis. Hibernează în peşteri, mine, pivniţe, solitar sau în grupuri mici, la temperaturi relativ ridicate (6–12°C). Vânează în păduri de foioase, deasupra păşunilor cu arbori, a tufărişurilor, evitând habitatele deschise. Zboară aproape de vegetaţie şi în coronament, capturând prada şi de pe frunze. Emite semnale la 52-55 kHz (nu se aud sub 40 kHz, iar la peste 45 khz se aud foarte slab). Ritmul este în general foarte rapid (deoarece zboară adesea foarte aproape de frunziş).

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Stabil
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Stabil

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1321

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Myotis emarginatus.

Liliacul cu urechi mari (Myotis bechsteinii)

General

Denumire latină: Myotis bechsteinii
Denumire română: Liliacul cu urechi mari
Denumire maghiară: Nagyfülű denevér
Denumire engleză: Bechstein’s bat
Descris de către: Kuhl
În anul: 1817
Familia: Vespertilionidae
Genul: Myotis

Morfologie

Este un liliac de talie medie cu urechi foarte mari, mai lungi de 20 mm (21–26 mm), care atunci când sunt pliate în faţă depăşesc cu aproape jumătate din lungimea lor vârful botului (se extind cu mai mult de 8 mm). Membrana aripii (plagiopatagiul) se prinde la baza primului deget. Lungimea antebraţului este cuprinsă între 39,0–47,0 mm. Marginea externă a urechii are 9–11 pliuri transversale. Blana de pe partea dorsală este brun sau brun-roşiatic și se delimitează clar de partea ventrală care are un colorit bej sau gri deschis.

Ecologie

Este o specie caracteristică pădurilor mature de foioase, cu mulţi arbori bătrâni. Poate fi prezentă şi în păduri mixte sau chiar de conifere, dacă acestea sunt situate în apropierea unor habitate optime pentru specie. Coloniile de naştere, alcătuite din 10–30 de femele sunt localizate în scorburi, pe care le alternează frecvent, sau, mai rar, în clădiri. Hibernează în diferite tipuri de adăposturi subterane şi în scorburi. Vânează la înălţimi de 1–5 m, aproape de vegetaţie, sau de sol şi în coronamentul copacilor. Are un zbor manevrabil, uneori foarte lent, frecvent capturând prada de pe substrat, de exemplu de pe trunchiul arborilor, sau de pe frunze. Liliacul cu urechi mari emite semnale la 45–55 kHz. De regulă ritmul este regulat. Semnalele emise de ei au o banda lată de frecvență, având frecvența inițială la 111 kHz şi coborând până la 34 kHz în 2,5 ms.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): NT (near threatened) – Aproape amenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): În scădere
Lista Roșie (IUCN Europa): VU (vulnerable) – Vulnerabilă
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În scădere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1323

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014: Inclus

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Myotis bechsteinii.

Liliacul comun (Myotis myotis)

General

Denumire latină: Myotis myotis
Denumire română: Liliacul comun
Denumire maghiară: Közönséges denevér
Denumire engleză: Greater mouse-eared bat
Descris de către: Borkhausen
În anul: 1797
Familia: Vespertilionidae
Genul: Myotis

Morfologie

Este o specie de talie mare, având lungimea antebraţului cuprinsă între 55,0–67,8 mm. Se caracterizează printr-un bot masiv şi urechi late (>16 mm) şi lungi >24,5 mm (24,4–27,8 mm). Marginea anterioară a urechii este curbată în spate, iar marginea posterioară prezintă, de obicei, 7–8 pliuri transversale. Tragusul este lat la bază şi prezintă, la majoritatea indivizilor, o mică pată întunecată în vârf. Blana este de culoare brună sau brun-roşcată pe partea dorsală, iar pe partea ventrală în general alb murdar, sau chiar gălbui în jurul gâtului.

Ecologie

Coloniile de naştere alcătuite uneori din câteva mii de exemplare pot fi întâlnite în turnuri de biserici, poduri spaţioase, sau în peşteri. Hibernează în adăposturi subterane, peşteri, mine, pivniţe şi în fisuri de stâncă. Vânează cel mai frecvent în păduri de foioase sau mixte, mature, mai rar în păduri de conifere, cu substrat semideschis, capturând o parte importantă a pradei direct de pe sol. Poate parcurge distanţe semnificative (peste 10 km) de la adăposturi până la habitatele de hrănire. Când vânează are un zbor destul de rapid, în general aproape de sol, la o înălţime de 1–2 m, cu capul şi urechile orientate în jos, căutând după insecte. Energia maximă de emisie este la 27–35 kHz. Ritmul este regulat. Sunete sociale sunt folosite în comunicarea dintre mamă şi pui, sau în zborul în tandem când puii învață să găsească adăpostul, dar şi pentru ca tinerele femele să găsească adăposturile de împerechere, deoarece masculii acestor specii nu emit semnale de atragere a femelelor. Sunete sociale sunt emise şi în perioada de împerechere, în luna septembrie.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Stabil
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Stabil

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1324

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014: Inclus

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Myotis myotis.

Liliacul comun mic (Myotis oxygnathus)

General

Denumire latină: Myotis oxygnathus
Denumire română: Liliacul comun mic
Denumire maghiară: Hegyesorrú denevér
Denumire engleză: Lesser mouse-eared bat
Descris de către: Monticelli
În anul: 1885
Familia: Vespertilionidae
Genul: Myotis

Morfologie

Myotis oxygnathus are o talie puţin mai mică în comparaţie cu liliacul comun; lungimea antebraţului este cuprinsă, în general, între 50,5–62,1 mm. Urechile sunt înguste (lat.U<16 mm) şi mai scurte: lung. U<24,5 mm (21,0–24,3 mm). Marginea frontală a urechii este mai puţin curbată în spate, iar marginea externă a urechii prezintă, în general, 5 – 6 pliuri transversale. Tragusul în formă de lance este îngust la bază şi atinge jumătate din lungimea urechii. De obicei, abdomenul este de un alb mai strălucitor decât la specia Myotis myotis. Are siluetă mult mai zveltă decât specia pereche şi un aspect al feţei mai “fin“ datorită botului mai scurt şi a pielii mai netede. Unii indivizi prezintă un smoc de păr albicios la nivelul frunţii, între urechi, spre deosebire de M. myotis, care nu prezintă această pată albă. [/av_tab] [av_tab title='Ecologie' icon_select='no' icon='ue800' font='entypo-fontello' av_uid='av-zxzvdd'] Coloniile de naştere pot fi întâlnite în clădiri sau în adăposturi subterane, fiind alcătuite uneori din câteva mii de exemplare. Hibernează în adăposturi subterane naturale sau artificiale. Coabitează adesea cu liliacul comun în adăposturile de reproducere şi de hibernare. Vânează cel mai frecvent deasupra pajiştilor, păşunilor extensive, deasupra tufărişurilor, a habitate de stepă, la marginea pădurilor. Are un zbor regulat, în general la o înălţime de 1–2 m deasupra solului sau a vegetaţiei. Semnalele emise de Myotis oxygnathus au o frecvenţă de energie maximă mai joasă şi banda de frecvență mai scurtă decât Myotis myotis. [/av_tab] [av_tab title='Statut de conservare' icon_select='no' icon='ue800' font='entypo-fontello' av_uid='av-zvg11l'] Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): În scădere
Lista Roșie (IUCN Europa): NT (near threatened) – Aproape amenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În scădere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1307

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014: Inclus

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Myotis oxygnathus.

Liliacul de amurg (Nyctalus noctula)

General

Denumire latină: Nyctalus noctula
Denumire română: Liliacul de amurg
Denumire maghiară: Rőt koraidenevér
Denumire engleză: Noctule
Descris de către: Schreber
În anul: 1774
Familia: Vespertilionidae
Genul: Nyctalus

Morfologie

Nyctalus noctula este o specie de talie mare, cu lungimea antebraţului cuprinsă între 48,0–58,0 mm. Tragusul se lărgeşte în partea superioară, având aspect de ciupercă. Plagiopatagiul se inseră pe călcâi. Degetul 5 este doar puţin mai lung decât metacarpienele degetelor 3 şi 4. Aripile sunt lungi şi înguste. Femelele au două mamele. Blana este catifelată, alcătuită din peri scurţi, de culoare maroniu-roşiatic, puţin mai deschis pe partea ventrală. Iarna, blana de pe partea dorsală prezintă nuanţe maro-cenuşii.

Ecologie

Nyctalus noctula foloseşte ca adăposturi scorburile, preferându-le pe cele făcute de ciocănitori, situate în general la înălţimi de 4–12 m. Prezintă o adaptare bună la mediul urban, apărând chiar şi în oraşele mari, unde adăposturile preferate sunt crăpăturile dintre pereţii blocu¬rilor. Este uşor de identificat, fiind o specie de talie mare, care vânează la înălţimi considerabile (în general 10–50 m), fiind întâlnită în aproape orice tip de habitat. Are un zbor foarte rapid şi direct. La fel ca şi păsările migratoare, liliecii de amurg pot parcurge distanţe semnificative între adăposturile de vară şi cele de iarnă. În unele cazuri pot migra pe distanţe cu mult mai mari de 1000 km. Hibernează în scorburile copacilor, în fisurile din clădiri sau poduri, dar şi în adăposturi subterane, sau în fisurile din stâncă. Liliacul de amurg emite două semnale la frecvenţe diferite „chip-chop”, folosite frecvent, intermitent, la fel ca şi la celelalte specii ale genului Nyctalus. Unele pulsuri sunt emise la 19 kHz, iar altele la 24 kHz. Sunetele sociale sunt foarte variabile. Cele de frecvență modulată (FM) sunt emise la 13–28 kHz, cu o durată de 2-18 ms, iar sunetele sociale complexe sunt emise la 20–29 kHz, având o durată de 28–124 ms.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Necunoscut
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1312

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Nyctalus noctula.

Liliacul mare de amurg (Nyctalus lasiopterus)

General

Denumire latină: Nyctalus lasiopterus
Denumire română: Liliacul mare de amurg
Denumire maghiară: Óriás koraidenevér
Denumire engleză: Greater noctule
Descris de către: Schreber
În anul: 1780
Familia: Vespertilionidae
Genul: Nyctalus

Morfologie

Nyctalus lasiopterus este o specie de talie foarte mare, având lungimea antebraţului între 61,0–70,0 mm. Este cea mai mare specie europeană, un liliac foarte robust şi masiv, care datorită mărimii nu se poate confunda cu nici o altă specie. Tragusul are formă de ciupercă. Aripile sunt înguste şi lungi. Partea inferioară a plagiopatagiului, adiacentă antebraţului, precum şi regiunea aripii din apropierea corpului sunt acoperită cu fire de păr scurte, maro.(pe o distanţă echivalentă cu linia ce uneşte genunchiul de cot, uneori chiar mai departe). Aspect uniform, maroniu-roşiatic. Urechi foarte late, bot solid. Blană cu peri lungi pe gât, în special la masculi.

Ecologie

În general, există puţine date despre ecologia acestei specii. Adăposturile speciei sunt situate în scorburi, la înălţimi de peste 4m, însă uneori, se poate întâlni şi în spaţiile existente sub acoperişul unor clădiri sau în fisurile din pereţii peşterilor de mari dimensiuni. Habitatele preferate sunt pădurile de foioase (în primul rând cele de fag şi de carpen), dar în zonele montane poate fi prezent şi în păduri bătrâne de brad. Are un zbor rapid şi direct, la mare înălţime, uneori la câteva sute de metri deasupra solului. Există observaţii din Spania, Italia şi Grecia referitoare la faptul că liliacul mare de amurg poate captura, în perioda migraţiei păsărilor, exemplare ale unor specii de paserifome de talie mică (piţigoi albastru, pitulice, măcăleandru). În perioadele respective, acest tip de pradă pare să reprezinte un procent considerabil din hrana consumată. Liliacul mare de amurg emite semnale cu durata de 9,3–27,5 ms, la frecvenţa de 12,4–16,5. Aceste caracteristici, împreună cu distanţa între pulsuri şi banda îngustă de frecvenţă (2,5–12,2 kHz) sunt compatibile pentru detecţia în spaţiu deschis.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): VU (vulnerable) – Vulnerabilă
Tendința populațiilor (IUCN global): În scădere
Lista Roșie (IUCN Europa): DD (data deficient) – Date insuficiente
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1328

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Nyctalus lasiopterus.

Liliacul mic de amurg (Nyctalus leisleri)

General

Denumire latină: Nyctalus leisleri
Denumire română: Liliacul mic de amurg
Denumire maghiară: Szőröskarú koraidenevér
Denumire engleză: Leisler’s bat
Descris de către: Kuhl
În anul: 1817
Familia: Vespertilionidae
Genul: Nyctalus

Morfologie

Nyctalus leisleri este o specie de dimensiune medie, fiind, totodată cea mai mică specie a genului Nyctalus prezentă la noi. Blană are aspect uniform, maro spre maro închis, fără nuanţă roşiatică. Blana de pe partea dorsală este bicoloră, cu fire de păr ale căror rădăcini sunt mai închise. Urechile sunt mai înguste. Baza interioară a urechii şi pliul ce conectează urechea de gură sunt, adesea, mai deschise la culoare decât restul urechii. Lungimea antebraţului este cuprinsă între 38,0–47,1 mm.

Ecologie

Adăposturile de vară sunt situate, în general, în scorburi. Liliacul mic de amurg preferă, totuşi, cavităţile naturale, faţă de scorburile făcute de ciocănitoare care, în general, sunt ocupate de liliecii de amurg. Rar poate ocupa adăposturi şi în clădiri. Hibernează în primul rând în scorburi, dar şi în clădiri, foarte rar în fisuri de stâncă. Este o specie tipică de pădure, habitatele preferate fiind pădurile mature de foioase. Are un zbor rapid, direct. Vânează în pădure sau la marginea acesteia, de-a lungul unor drumuri forestiere, în general la nivelul coronamentului sau deasupra lui. De asemenea, poate fi observat vânând şi peste suprafeţe de apă cu dimensiuni mai mari sau în jurul stâlpilor de iluminat. Produce două semnale alternante, ca la N. noctula şi N. lasiopterus: tip A, la 24–25 kHz, când sunetul este extrem de puternic, şi tip B, la 30 kHz. Sunetele sociale: există două tipuri principale de astfel de sunete, emise între 10–25 kHz. Primul tip este destinat atragerii perechii, fiind emis de mascul atunci când se află situat într-un copac; sunetul este repetat continuu la ½ – 1 sec, iar semnalul este lung. Celălalt semnal este de agresivitate şi este emis când liliacul se află în zbor.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Necunoscut
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1331

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Nyctalus leisleri.

Liliacul cu aripi late (Eptesicus serotinus)

General

Denumire latină: Eptesicus serotinus
Denumire română: Liliacul cu aripi late
Denumire maghiară: Közönséges késeidenevér
Denumire engleză: Serotine
Descris de către: Schreber
În anul: 1774
Familia: Vespertilionidae
Genul: Eptesicus

Morfologie

Eptesicus serotinus este o specie de talie mare, robustă, cu lungimea antebraţului cuprinsă între 48,0–58,0 mm. Marginea posterioară a urechii prezintă o cută îngustă, care se extinde către colţul gurii, fără să ajungă la acesta. Tragusul este lat, iar urechile destul de lungi. Ultimele două vertebre nu sunt incluse în uropatagiu, iar epiblema este îngustă. Botul este lat şi robust. Penisul este doar uşor bombat spre capăt, iar partea sa superioară are o creastă mediană slabă. Blana de pe spate poate fi de culoare maroniu închis până la maro-gălbui, sau maro-auriu. Pe partea ventrală blana este în general de culoare gri-maroniu mai deschis. Bot şi urechi negricioase.

Ecologie

Adăposturile de vară sunt aproape exclusiv în clădiri, în poduri sau în cavităţile zidurilor. Coloniile de naştere rar sunt localizate la altitudini de peste 800 m. De obicei hibernează în clădiri, în fisurile din poduri, cavităţi ale zidurilor. Mai rar, exemplare solitare sau grupuri alcătuite din câţiva indivizi pot fi găsite şi în peşteri, în zonele mai răcoroase ale acestora. Foloseşte o mare varie¬tate de habitate. Vânează la liziera pădurilor, în parcuri, grădini, păşuni cu arbori, peste terenuri agricole, de-a lungul vegetaţiei situate la malul apelor; în multe cazuri, în localităţi, este observat vânând în jurul stâlpilor de iluminat. În spațiu semideschis, liliacul cu aripi late emite semnale puternice, la 25–27 kHz. Rata de emitere a pulsurilor este mai rapidă şi mai neregulată decât în cazul genului Nyctalus (cu care poate fi confundat). În spaţii închise emite la 29–33 kHz.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Necunoscut
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Stabil

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1327

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Eptesicus serotinus.

Liliacul nordic (Eptesicus nilssonii)

General

Denumire latină: Eptesicus nilssonii
Denumire română: Liliacul nordic
Denumire maghiară: Északi késeidenevér
Denumire engleză: Northern bat
Descris de către: Keyserling & Blasius
În anul: 1839
Familia: Vespertilionidae
Genul: Eptesicus

Morfologie

Eptesicus nilssonii este o specie de talie mai mică, în comparaţie cu E. serotinus. Blana de pe partea dorsală maro închis spre negru cu vârfuri auriu deschis pe spate şi pe frunte. Linie clară de demarcare de-a lungul părţilor gâtului către partea ventrală, care este de culoare maro-gălbui deschis. De obicei, prezintă smocuri mici de păr de culoare gălbui pe marginile din faţă ale urechilor. În principiu, este o specie care nu pune probleme de identificare, dar în trecut au fost făcute confuzii între această specie şi H. savii sau V. murinus. Membranele aripilor sunt sunt negricioase la Eptesicus. Lungimea antebraţului este ecuprinsă între 37,0–44,0 mm.

Ecologie

Este o specie tipică a pădurilor boreale şi a celor montane, în centrul şi sud-estul Europei fiind întâlnită, în general, în zonele montane, uneori la altitudini de peste 2000 m. În perioada de vară se adăposteşte, în general, în clădiri, sub acoperişuri sau în fisurile formate în ziduri, foarte rar în scorburi. Hibernează, în general, solitar sau în grupuri mici în adăposturi subterane, peşteri, mine, fisuri în stâncă, la temperaturi destul de scăzute. Habitatele caracteristice sunt pădurile de conifere sau mixte, vânând în interiorul şi la marginea pădurilor, dar şi deasupra zonelor umede, a pajiştilor, precum şi în jurul localităţilor. Are un zbor destul de rapid şi agil de-a lungul vegetaţiei, dar şi la înălţimi de până la 50 m, în habitate deschise. În localităţi poate fi observat vânând în jurul stâlpilor de iluminat. Liliacul nordic emite semnale la 26–32 kHz, cu durata de 5–15 ms. De obicei frecvența terminală nu coboară sub 26–28 kHz. Semnalele emise sunt de frecvență cvasiconstantă (FQC), sau cu o porțiune modulată (FQC-fm sau FM-fqc).

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Stabil
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1313

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Eptesicus nilssonii.

Liliacul bicolor (Vespertilio murinus)

General

Denumire latină: Vespertilio murinus
Denumire română: Liliacul bicolor
Denumire maghiară: Fehértorkú denevér
Denumire engleză: Parti-coloured bat
Descris de către: Linnaeus
În anul: 1758
Familia: Vespertilionidae
Genul: Vespertilio

Morfologie

Vespertilio murinus este o specie de talie medie, însă robustă şi puternică. Tragusul este scurt şi se lărgeşte în partea superioară, dar fără să capete formă de ciupercă. Plagiopatagiul se inseră la baza primului deget. Femelele au patru mamele. Masculii au penisul lung şi foarte subţire. Prezintă fire de păr fine pe partea inferioară a aripii, de-a lungul antebraţului (vizibile doar când aripa este închisă). Blana de pe partea dorsală este de culoare maro închis sau negricioasă la rădăcină, având aspect argintiu datorită vârfurilor albe ale firelor de păr. Ventral albicioasă sau albă, demarcată clar de partea dorsală. În cazul exemplarelor juvenile şi în cazul unor adulţi blana este mai mult gri. Lungimea antebraţului este cuprinsă între 41,0–50,3 mm.

Ecologie

Liliacul bicolor se adăposteşte, în general, în clădiri, în crăpăturile zidurilor, sau în spatele obloanelor. Este frecvent întâlnit în construcţii situate în zone montane, dar şi în clădiri înalte din diverse localităţi, precum şi în fisurile din stâncă. Vânează deasupra suprafeţelor de apă şi a vegetaţiei din jurul lor, în terenuri agricole, pajişti, dar şi în localităţi, fiind frecvent văzut în jurul corpurilor de iluminat. Zborul acestei specii este foarte rapid şi rectiliniu, vânând la înălţimi considerabile (10–40m), asemenea speciilor genului Nyctalus. Vespertilio murinus emite cele mai variate semnale de orientare, creând dificultăţi în delimitarea speciei de E. serotinus sau N. noctula. Emite pulsuri de frecvenţă modulată până la cvasiconstantă, la 25–27 kHz sau 22–25 kHz. În spațiu închis frecvența poate creşte până la 33 kHz.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Stabil
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1332

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Vespertilio murinus

Liliacul pitic (Pipistrellus pipistrellus)

General

Denumire latină: Pipistrellus pipistrellus
Denumire română: Liliacul pitic
Denumire maghiară: Közönséges törpedenevér
Denumire engleză: Common pipistrelle
Descris de către: Schreber
În anul: 1774
Familia: Vespertilionidae
Genul: Pipistrellus

Morfologie

Specie de talie foarte mică, având lungimea antebraţului cuprinsă între 29,2–33,5 mm. Vârful primului premolar superior (P2) este vizibil între canin şi al doilea premolar superior (P4), fiind plasat în interiorul şirului dentar (uneori nu este vizibil, sau este parțial vizibil din exterior, dar, diferit de cazul speciei P. Kuhlii. P4 şi C1 nu sunt în contact direct). Al doilea incisiv superior (I3) este mai mic decât vârful secundar al primului incisiv superior (I2). Cei trei cuspizi ai incisivilor sunt în trepte succesive, vizibil destul de bine şi cu ochiul liber. În general, nu există nici un spaţiu între al doilea şi al treilea incisiv de pe mandibulă, ei aflându-se în contact direct. Nu prezintă fire de păr pe partea inferioară a uropatagiului şi de-a lungul tibiei. Botul este alungit, Bulbii glandulari sunt albi, sau, câteodată, gri-albicioşi. Lungimea părţii interioare a urechii este mai lungă (8–9 mm) în comparaţie cu cea a speciei P. pygmaeus. Penisul este cenuşiu închis sau cenuşiu-cafeniu, cu o dungă mediană deschisă, contrastantă către vârf. Porţiunea de patagiu cuprinsă între prima încheietură a celui de-al cincilea deget şi cot nu este divizată de nervură, iar porţiunea de membrană de deasupra este destul de scurtă, neextinzându-se, de obicei, până la antebraţ. Blana este deasă, dar nu atât de netedă ca în cazul speciei P. pygmaeus şi de culoare maro închis pe spate, adesea ruginie, uneori de un maro mai deschis, pal. Urechile şi botul sunt de culoare negricioasă, dar unii adulţi prezintă o zonă palidă în jurul ochilor. Faţa şi urechile diferă clar de aspectul blănii, prin coloritul lor închis.

Ecologie

Este o specie foarte răspândită şi frecvent întâlnită, adaptându-se bine şi mediului antropizat. Vara coloniile pot fi găsite în scorburi de copaci, în fisuri, sub scoarţă, în clădiri, în poduri, în fisurile zidurilor. Hibernează în podurile sau pivniţele clădirilor, fisurile zidurilor, în adăposturi subterane naturale şi artificiale. O specie foarte flexibilă, foloseşte o mare varietate de habitate. Poate fi observată vânând atât în centrul oraşelor mari, cât şi în păduri, sau peste suprafeţe de apă. Are un zbor rapid, agil, vânea¬ză în jurul coronamentului copacilor, de-a lungul aleelor, gardurilor vii, peste suprafeţe de apă, în jurul stâlpilor de iluminat. La liliacul pitic frecvenţa de energia maximă este la 44–49 kHz în spaţiu închis sau semi-deschis şi scade la 41–43 kHz în spaţii deschise. Sunetele sociale: sunt auzite, în principal, în perioada activă. Sunetele sociale sunt uşor de auzit şi constau într-o serie de 4–6 semnale, care prezintă, în principal, o componentă modulată. Frecvenţa de emitere este de 22 kHz, iar banda de frecvenţă variază de la 15 kHz la 45 kHz.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Stabil
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna: Annex III
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1309

Legea 13/1993: Annex III
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Pipistrellus pipistrellus.

Liliacul pigmeu (Pipistrellus pygmaeus)

General

Denumire latină: Pipistrellus pygmaeus
Denumire română: Liliacul pigmeu
Denumire maghiară: Szoprán törpedenevér
Denumire engleză: Soprano pipistrelle
Descris de către: Leach
În anul: 1825
Familia: Vespertilionidae
Genul: Pipistrellus

Morfologie

Talie puţin mai mică, LA: 27.7-32.3mm. Creastă evidentă între nări. Privit din spate, botul este scurt şi drept pentru aproximativ două treimi din lungimea sa, apoi devine ascuţit. Bulbii glandulari în timpul sezonului de reproducere de culoare galbenă sau portocalie, în restul anului doar cu tentă de galben sau portocaliu. Urechile sunt mai scurte, lungimea marginii interioare este de 7-8mm. Pielea pe faţă palidă, neacoperită cu peri, în special între ochi şi urechi şi în jurul ochilor. Pielea feţei şi urechile nu sunt mai închise la culoare decât blana. Blană foarte deasă şi mătăsoasă, pe partea dorsală roşiatică-maronie, iar pe partea ventrală gri-gălbui. Urechi mai deschise decât la P. pipistrellus. Ca şi în cazul lui P. pipistrellus, porţiunea de patagiu cuprinsă între prima încheietură a celui de-al cincilea deget şi cot nu este divizată de o nervură. În plus, porţiunea de deasupra este, de asemenea, nedivizată în cele mai multe cazuri şi se întinde de la al cincilea deget până la antebraţ. Penisul adulţilor este galben evident, în timpul perioadei de reproducere devenind portocaliu; penisul întotdeauna fără dungă mediană pală. În cazul subadulţilor sau a juvenililor penisul este albicios, adesea cu o nuanţă de galben, dar niciodată maroniu şi întotdeauna fără dungă la mijloc. În cazul femelelor pielea din jurul vaginului este, de asemenea, portocalie, mai evidentă în perioada fertilă. Uropatagiul este acoperit cu păr des în prima treime. A doua (F3.2) şi a treia falangă (F3.3) al celui de-al treilea deget sunt aproximativ de aceeaşi dimensiune. Ca şi la P. nathusii, există un spațiu între al doilea şi al treilea incisiv inferior (I2 and I3). Frecvenţa principală în jur de 55kHz (52-57kHz).

Ecologie

Adăposturile de vară sunt în fisuri şi cavităţi situate în diferite părţi ale clădirilor, în spaţii de sub acoperiş, sau în scorburi. În perioada împerecherii sunt ocupate adăposturi expuse, scorburi, clădiri, turnuri de observaţii. Iarna exemplare în hibernare pot fi întălnite în clădiri sau în scorburi, probabil majoritatea indivizilor hibernând în scorburi. Habitatele preferate sunt pădurile de foioase situate în lunca râurilor şi suprafeţele de apă de orice mărime, fiind mult mai puţin flexibil în privinţa habitatelor folosite decât liliacul pitic. În general vânează peste, şi în jurul suprafeţelor de apă, în apropierea vegetaţiei, la marginea pădurilor, evitând terenurile agricole şi pajiştile.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Necunoscut
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna: Annex III
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 5009

Legea 13/1993: Annex III
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Pipistrellus pygmaeus.

Liliacul pitic al lui Kuhl (Pipistrellus kuhlii)

General

Denumire latină: Pipistrellus kuhlii
Denumire română: Liliacul pitic al lui Kuhl
Denumire maghiară: Fehérszélű törpedenevér
Denumire engleză: Kuhl’s pipistrelle
Descris de către: Kuhl
În anul: 1817
Familia: Vespertilionidae
Genul: Pipistrellus

Morfologie

Pipistrellus kuhlii este o specie de talie mică. Primul incisiv superior este monocuspid, al doilea incisiv superior este mic, în general mai mic decât jumătatea înălţimii primului incisiv, fiind din acest motiv foarte greu de observat. Ultimul premolar superior (P4) vine în contact cu caninul. (P2) nu este vizibil din exterior, iar dacă este prezent, este deplasat către interior. Marginea posterioară a urechii prezintă o indentaţie evidentă. Urechile sunt, de obicei, de culoare maro deschis, nu negricioase. În general, prezintă o dungă albă bine definită, având o lăţime de 1–2 mm până la 5 mm, de-a lungul plagiopatagiului, între degetul 5 şi picior. De obicei, aceasta este prezentă şi de-a lungul uropatagiului şi între degetele 4 şi 5. Penis în formă de lance, fără dungă mediană. Firele de păr de pe partea dorsală au baza închisă la culoare şi vârfurile gălbui-maronii, sau de culoarea nisipului. Unii indivizi au blana de culoare maro închis, fără vârfuri deschise la culoare, semănând la colorit cu P. nathusii. Lungimea antebraţului este de 30,3–37,4 mm.

Ecologie

Adăposturile de vară sunt situate în general în clădiri, în fisuri şi cavităţi situate în diferite părţi ale construcțiilor, dar şi în scorburi. Hibernează în cavităţi situate în pereţii exteriori ai clădirilor, sau în fisuri de stâncă. Este o specie frecventă în localităţi, vânează în parcuri, grădini, peste suprafeţe de apă, în jurul corpurilor de iluminat. Prezintă o bună adaptare la mediul antropizat şi poate supravieţui în zone unde structura peisajului este puternic modificată de către om: terenuri agricole, zone despădurite. Are un zbor rapid şi foarte agil. În general, vânează la înălţimi de 2-10m deasupra solului, iar în unele cazuri şi la înălţimi mult mai mari. Iese frecvent din adăposturi înainte de apusul soarelui. Semnalele emise de către liliacul pitic al lui Kuhl au durata de 8-12 ms, având aceeaşi formă ca la celelale specii ale genului Pipistrellus. Partea terminală corespunde frecvenţei cu energie maximă, în general de 35-41.5 kHz. Sunetele sociale sunt reprezentate de semnalele formate de regulă din 3 pulsuri, uneori şi 2, 4 sau 5, care au o durată de 34 ms la 17 kHz.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Necunoscut
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În creștere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 2016

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Pipistrellus kuhlii.

Liliacul pitic al lui Nathusius (Pipistrellus nathusii)

General

Denumire latină: Pipistrellus nathusii
Denumire română: Liliacul pitic al lui Nathusius
Denumire maghiară: Durvavitorlájú törpedenevér
Denumire engleză: Nathusius’s pipistrelle
Descris de către: Keyserling & Blasius
În anul: 1839
Familia: Vespertilionidae
Genul: Pipistrellus

Morfologie

Pipistrellus nathusii este o specie de talie puţin mai mare, cu lungime a antebraţului cuprinsă între 32,0–37,1 mm. Blana se întinde considerabil peste uropatagiu, depăşind jumătatea acestuia. Primul premolar superior (P2) vizibil clar din exterior, plasat în interiorul şirului dentar. Al doilea incisiv superior (I3) mai lung decât vârful secundar al primului incisiv superior (I2). Pe mandibulă, există un spaţiu caracteristic între al doilea (I2) şi al treilea incisiv (I3). Porţiunea membranei aripii dintre prima încheietură a celui de-al cincilea deget şi cot este divizată de o nervură (uneori absentă în cazul exemplarelor mici). Marginea plagiopatagiului, cuprinsă între între picior şi degetul 5 este, de obicei, de culoare alb-gălbuie. Partea inferioară a uropatagiului prezintă fire de păr, prezente şi de-a lungul tibiei. Penisul este clar diferenţiat de tipicul celorlalte specii europene ale genului Pipistrellus, fiind robust, ovoid, cu un şanţ median şi cu păr aspru. Culoarea blănii pe partea dorsală este maro închis sau maro-roşcat.

Ecologie

Adăposturile de vară sunt în general situate în scorburi, fisuri, sau sub scoarţa arborilor, dar şi în clădiri. Mai rar pot fi găsite exemplare şi în structura podurilor, sau în fisuri de stâncă. Adăposturile ocupate de masculi în perioada împerecherii sunt frecvent situate în locuri expuse: alee, poduri, clădiri înalte izolate, turnuri de observaţie. Hibernează în scorburi, dar şi în diferite cavităţi ale clădirilor sau în fisuri din stâncă, foarte rar în adăposturi subterane. Habitatele preferate sunt pădurile mature de foioase şi pădurile de luncă, dar apare şi în păduri de conifere. Cel mai frecvent vânează în interiorul sau la liziera pădurilor şi peste suprafeţe de apă. Are un zbor rapid, rectiliniu, mai puţin mane¬vrabil decât zborul liliacului pitic. Zboară frecvent de-a lungul unor struc¬turi lineare ale peisajului, şiruri de arbori, garduri vii, cursuri de apă, vănând la înălţimi de 3–20 m, dar şi mai jos, deasupra apei. Liliacul pitic al lui Nathusius emite semnale la 36–43 kHz. Rata de repetiţie este mai joasă şi mai regulată, decât la celelalte specii ale genului Pipistrellus. Sunetele sociale sunt asemănătoare cu cele emise de P. pipistrellus, având o frecvenţă de 20 kHz, dar sunt urmate şi de un ‘tril’, detectabil la 35 kHz. Între componenta principală (1) şi tril (3) se remarcă un semnal scurt FM (2).

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Necunoscut
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1317

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Pipistrellus nathusii.

Liliacul lui Savii (Hypsugo savii)

General

Denumire latină: Hypsugo savii
Denumire română: Liliacul lui Savii
Denumire maghiară: Alpesi denevér
Denumire engleză: Savi’s pipistrelle
Descris de către: Bonaparte
În anul: 1837
Familia: Vespertilionidae
Genul: Hypsugo

Morfologie

Hypsugo savii este o specie de talie mică. Ultima vertebră, sau ultimele două vertebre nu sunt incluse în uropatagiu, pe care îl depăşesc cu 4-5 mm. Epiblema este îngustă, uneori chiar absentă. Caninul superior (C1) şi al doilea premolar superior (P4) vin în contact. Tragusul scurt se lăţeşte uşor în partea superioară şi uneori prezintă două indentaţii suprapuse la baza marginii exterioare. Lungimea marginii frontale a tragusului este aproape egală cu lăţimea sa maximă. Vârful urechii este amplu rotunjit. Morfologia penisului este caracteristică, diferenţiindu-se de toţi reprezentanții genului Pipistrellus: penis relativ mic, cu extremitatea distală uşor umflată. Între partea proximală şi cea distală prezintă o curbură caracteristică, în formă de unghi drept. Urechile, faţa şi membrana aripii sunt negre, mai închise la culoare decât în cazul oricărei specii europene din genul Pipistrellus. Blana de pe partea dorsală este lungă şi închisă la culoare, cu vârfurile auriu deschis, contrastând cu blana de pe partea ventrală, albă (în cazul indivizilor adulţi; juvenilii au o culoare mai uniformă, maronie sau gri-închis, fără fire de păr cu vârfurile deschise la culoare). Lungimea antebraţului: 31,4–38,0 mm.

Ecologie

Hypsugo savii se adăposteşte în fisurile apărute în faţadele clădirilor, în crăpături de stâncă, fisuri situate în zona de intrare a peşterilor, uneori şi în structura podurilor. Vânează peste păşuni, fâneţe, suprafeţe de apă, tufărişuri, în localităţi, în jurul corpurilor de iluminat. Prezintă o adaptare excepţională la mediul antropic, în unele părţi ale distribuţiei fiind frecvent întânit şi în oraşele mari. Are un zbor rapid, uneori la înălţimi considerabile, cu schimbări de direcţii mult mai rare decât în cazul speciilor genului Pipistrellus. La liliacul lui Savi, frecvenţa maximă de energie este la 33–35 kHz. Semnalele încep gradual sau exploziv. Ritmul este lent şi neregulat.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Stabil
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În creștere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 5365

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Hypsugo savii.

Liliacul urecheat brun (Plecotus auritus)

General

Denumire latină: Plecotus auritus
Denumire română: Liliacul urecheat brun
Denumire maghiară: Barna hosszúfülű denevér
Denumire engleză: Brown long-eared bat
Descris de către: Linnaeus
În anul: 1758
Familia: Vespertilionidae
Genul: Plecotus

Morfologie

Plecotus auritus este o specie de talie mijlocie. Degetul 1 lung (>6.5 mm). Gheara degetului unu este lungă şi curbată (de obicei, mai lungă de 2 mm). Piciorul este mare (lungimea piciorului >8 mm). Prezintă peri lungi şi drepți pe întreg piciorul şi pe degete. Blana de pe partea dorsală este maro deschis, maro sau maro-roşiatic; pe partea ventrală este mai deshisă, în general gălbui-maronie. De cele mai multe ori nu prezintă o delimitare clară între coloritul ventral şi cel dorsal. Pielea de pe faţă, urechile şi tragusul sunt maronii. Lungimea tragusului nu ajunge la 15,5 mm. Penisul, subţiindu-se continuu dinspre bază spre vârf, are o formă triunghiulară. Lungimea antebraţului este cuprins între 35,0–42,5 mm.

Ecologie

Prezenţa acestei specii este asociată cu pădurile mature, în primul rând cu cele de foioase, fiind prezentă însă şi în păduri mixte, sau în cele de conifere din zona montană. Vara se adăposteşte în primul rând în scorburi sau în clădiri. Hibernează în diferite tipuri de adăposturi subterane, fisuri în stâncă, sau scorburi. Plecotus auritus vânează în păduri, dar şi în jurul unor arbori solitari, în parcuri, sau grădini. Are un zbor lent aproape de vegetaţie, prada fiind prinsă în zbor, sau culeasă de pe frunze. Majoritatea caracteristicilor sunetelor emise sunt asemănătoare cu cele ale speciei P. austriacus. Diferența între cele două specii este dată de frecvența inițială şi frecvența armonicei, care la P. austriacus sunt mai joase decât la P. auritus.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Stabil
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Stabil

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1326

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Plecotus auritus.

Liliacul urecheat gri (Plecotus austriacus)

General

Denumire latină: Plecotus austriacus
Denumire română: Liliacul urecheat gri
Denumire maghiară: Szürke hosszúfülű denevér
Denumire engleză: Grey long-eared bat
Descris de către: Fischer
În anul: 1829
Familia: Vespertilionidae
Genul: Plecotus

Morfologie

Plecotus austriacus este o specie de talie medie, cu urechi foarte mari. Urechile sunt unite la bază şi se ating atunci când sunt erecte. Nările se deshid în sus. Urechile sunt mai lungi de 30 mm, au multe pliuri orizontale şi sunt menţinute pliate în cazul exemplarelor aflate în repaus. Tragusul relativ lat are un colorit închis. Pintenul nu prezintă epiblemă. Degetul 1 este scurt (<6,5 mm). Gheara degetului unu, de obicei, este mai scurtă de 2 mm. Piciorul este scurt (lungimea piciorului fără gheare <8 mm). Firele de păr de pe degetele de la picioare sunt scurte şi drepte. Penisul este îngroşat şi rotunjit către capăt. Blana de pe partea dorsală este gri, uneori cu nuanţă gri-maroniu. Coloritul ventral este gri deschis sau albicios, delimitat clar de culoare blănii de pe spate. Lungimea tragusului este cuprinsă între 14,0–16,0 mm; lăţimea tragusului >5.4 mm. Lungimea antebraţului este cuprinsă între 36,5–44,0 mm.

Ecologie

Coloniile de vară se formează, în general, în podurile clădirilor, în timp ce exemplarele solitare pot fi găsite într-o varietate de adăposturi: în diferite părţi ale clădirilor, în structura podurilor, în fisuri de stâncă. Majoritatea coloniilor de naştere sunt situate la altitudini de până la 550 m. Hibernează în poduri de clădiri, peşteri, pivniţe, fisuri de stâncă. Fiind destul de tolerant la frig, în adăposturile subterane, de obicei, poate fi găsit în apropierea intrării. Este o specie caracteristică zonelor rurale, vânând în general în grădini, livezi, peste zonele agricole folosite extensiv, alcătuite dintr-un mozaic de habitate, evitând în general marile masive forestiere. Are un zbor lent, în general vânând la înălţimi de 2–5 m, aproape de vegetaţie, dar uneori şi la înălţimi de peste 10 m. Pe detectorul heterodin liliacul este detectat de la mai puţin de 5 m; emite semnale şoptite la 26–29 khz, dar armonica poate ajunge până la 42 şi 59 kHz. Detectorul cu expansiune de timp: deseori prezintă şi armonici, ce sunt mai bine reprezentate în spaţiu semi-deschis. Prezintă un vârf la 30 kHz, iar armonica, la 52 kHz, este puternică. Unele semnale sunt emise la frecvenţă joasă, de 18–25 kHz. În spațiu închis emite la 40–50 kHz, în ritm foarte rapid.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): Necunoscut
Lista Roșie (IUCN Europa): LC (least concern) – Neamenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): Necunoscut

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex IV
Cod Natura 2000: 1329

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex IV
OM 656/2014:

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Plecotus austriacus.

Liliacul cârn (Barbastella barbastellus)

General

Denumire latină: Barbastella barbastellus
Denumire română: Liliacul cârn
Denumire maghiară: Nyugati piszedenevér
Denumire engleză: Western barbastelle
Descris de către: Schreber
În anul: 1774
Familia: Vespertilionidae
Genul: Barbastella

Morfologie

Barbastella barbastellus este o specie de talie medie, cu bot scurt şi bombat. Urechile sunt unite la bază, iar marginile lor interne se ating deasupra capului. Nările se deshid în sus. Urechile sunt mai scurte de 20 mm și au 5–6 pliuri orizontale. Tragusul este destul de lung, depăşind jumătate din înălţimea urechii şi îngustându-se către vârful rotunjit. Adesea urechile au o excrescenţă ca un nasture în mijlocul marginii exterioare. Pintenul ajunge până la jumătatea uropatagiului şi prezintă epiblemă. Blana de pe partea dorsală este negricioasă, mai deschisă la vârfuri. Lungimea antebraţului este cuprinsă între 36,5–44,0 mm.

Ecologie

Vara se adăposteşte în scorburi, sau în fisurile de sub scoarţa arborilor bătrâni, mai rar în clădiri. Coloniile de naştere sunt formate de obicei din 10–15 femele. Hibernează în adăposturi subterane, peşteri, galerii de mină, pivniţe sau scorburi de copaci. Fiind foarte rezistent la frig, în peşteri poate fi întâlnit, în general, în apropierea intrării. Vânează în primul rând în păduri de foioase, în jurul vegetaţiei de la marginea apelor, dar şi deasupra suprafeţelor de apă. Are un zbor foarte rapid şi agil şi vânează aproape de vegetaţie. Cu un detecor heterodin se înregistrează semnale de tip FQC/FM, care sunt clare la 32-35 kHz. Folosind un detector cu expansiune de timp se poate observa că această specie emite două semnale diferite ca formă, care alternează. Cel mai adesea însă, este folosit doar un singur tip de puls. Cele două pulsuri sunt, de obicei, emise la 32–35 (semnale de tip 1), respectiv 42–43 kHz (semnale de tip 2), cu unele variaţii. Semnalele emise sunt de frecvență modulată (FM).

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): NT (near threatened) – Aproape amenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): În scădere
Lista Roșie (IUCN Europa): VU (vulnerable) – Vulnerabilă
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În scădere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1308

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014: Inclus

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Barbastella barbastellus.

Liliacul cu aripi lungi (Miniopterus schreibersii)

General

Denumire latină: Miniopterus schreibersii
Denumire română: Liliacul cu aripi lungi
Denumire maghiară: Hosszúszárnyú denevér
Denumire engleză: Schreibers’ bat
Descris de către: Kuhl
În anul: 1817
Familia: Miniopteridae
Genul: Miniopterus

Morfologie

Este singura specie europeană din subfamilia Miniopteridae. Are botul foarte scurt şi o frunte bombată. Urechile sunt scurte şi triunghiulare şi nu depăşesc vârful capului, care are o blăniţă densă, scurtă şi erectă, atingând spatele nasului. Aripile sunt foarte lungi şi înguste, iar în repaus al treilea şi al patrulea deget sunt îndoite spre interior între prima şi a doua falangă. Un caracter distinctiv îl reprezintă a doua falangă a celui de-al treilea deget, care depășește de aproximativ trei ori lungimea primei falange. Penisul este subțire si lung. Pintenul ajunge la o treime sau cel mult la jumătatea uropatagiului şi nu prezintă epiblemă. Blana de pe partea dorsală este de culoare gri-maronie, uneori maro sau negricioasă. Abdomenul are o nuanţă de gri ceva mai deschis. Lungimea antebraţului este cuprinsă între 42,0–48,0 mm.

Ecologie

Coloniile, de obicei, se adăpostesc în peşteri pe tot parcursul anului, dar mai rar şi în mine sau alte tipuri de adăposturi subterane. Preferă peşterile cu intrări mari, din regiunile carstice din zona de deal şi de munte. Exemplare solitare sau grupuri mici pot fi întâlnite într-o varietate de adăposturi, în clădiri, în structura podurilor. Preferă zonele cu multe păduri. Miniopterus schreibersii are un zbor rapid şi manevrabil, vânează sub coronamentul pădurii, peste suprafeţe de apă, sau aproape de vegetaţie. Datorită mărimii coloniilor, uneori, exemplarele trebuie să zboare distanţe destul de mari de la adăposturi până la habitatele de hrănire favorabile. În habitat semi-deschis, banda de frecvenţă este lată (80–45 kHz), cu un maxim la 52–53 kHz. Durata semnalelor este de 5 ms, emite 10–12 pulsuri/sec. Ritmul este mai rapid decât la Pipistrellus sp.

Statut de conservare

Lista Roșie (IUCN global): NT (near threatened) – Aproape amenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN global): În scădere
Lista Roșie (IUCN Europa): NT (near threatened) – Aproape amenințată cu dispariția
Tendința populațiilor (IUCN Europa): În scădere

Legislație

Convenția de la Berna: Annex II
Convenția de la Bonn: Annex II
Acordul EUROBATS: Inclus
Directiva Habitate a UE: Annex II, Annex IV
Cod Natura 2000: 1310

Legea 13/1993: Annex II
Legea 13/1998: Annex II
Legea 90/2000: Inclus
Legea 49/2011: Annex II, Annex IV
OM 656/2014: Inclus

Articole științifice

Click aici pentru articole științifice legate de Miniopterus schreibersii.